Azi, mai mult decât oricând, e nevoie de responsabilitate

Am încheiat ziua de luni, pe contul nostru de LinkedIn, cu o afirmație plină de semnificație a lui Freud: „Cei mai mulți oameni nu își doresc libertate, deoarece asta înseamnă responsabilitate. Iar responsabilitățile îi sperie pe oameni.”

Dar, în 1989, oamenii din România și-au dorit libertatea cu orice preț, cu ardoare și cei 1 165 de morți și mulți răniți au dovedit acest lucru cu prisosință și au plătit pentru acest ideal. Rudele acestor eroi și noi toți încă așteptăm răspunsuri și, DA, condamnări, dar asta e altă (tristă) poveste… Nici măcar numărul exact de victime nu e cunoscut, după o generație.

Ce nu știa nimeni atunci, înfruntând gloanțele și frigul și prima zăpadă – tristă, însângerată, dureros de frumoasă – din acel an, e că urmau trei decenii de furturi și minciună. Trei decenii în care, în loc să câștige RESPONSABILITATE, românii au fost mințiți că statul tătuc o să aibă grijă de ei, o să le mărească pensiile, o să facă și-o să dreagă, în timp ce ei n-au nicio treabă. Și au urmat, surpriză, concedieri în masă, închideri de fabrici și uzine (oribil de învechite din punct de vedere tehnologic, evident), aruncat la fier vechi fără discernământ, furat la greu, familii despărțite, mame plecate în Italia ca badante, frați și tați și veri plecați în Spania, căpșunarii… S-au inventat, cu inepuizabila capacitate a limbii române de a crea peiorative, și astfel de termeni, gen „căpșunarii”, pentru oamenii efectiv alungați din țară. Acei oameni se speteau, la propriu, muncind și culegând fructe. Și, foarte important, trimiteau bani acasă. N-o să înțelegem niciodată de ce s-a căzut într-un umor de proastă inspirație și într-un soi de dispreț la adresa lor.

Cine a rămas în țară a încercat să se descurce cum a putut, în funcție de competențe și de mediul în care trăia – urban sau rural. Apoi s-a născut, timid, o clasă de mijloc. Lipsiți de exercițiul individual al RESPONSABILITĂȚII și așteptând mereu să vină atât inițiativa, cât și acțiunea fie „de la alții”, fie „de mai sus”, am întârziat nepermis de mult punerea în practică a conceptului de RESPONSABILITATE în viața fiecăruia dintre noi. E OK să nu ne dăm jos din mașina proprietate personală, dar ne plângem de poluare. E OK să aruncăm ceva pe jos, că de aia plătim taxe locale, ca să curețe! (Și ne plângem că orașul e murdar.) E OK să ne plângem că n-avem un bun sistem de educație, dar nu avem timp să ne educăm copiii. E OK aproape orice, dacă n-avem noi nicio responsabilitate… Dar mai avem timp să așteptăm?

Ei bine, nu, în aceste timpuri de criză. Primele semne ale trezirii, ale acestui nou tip de atitudine civică au apărut, pregnant și însuflețit, de la manifesațiile din iarna lui 2017, precedate de revolta stârnită de tragedia de la Colectiv. Atunci, România a părut că prinde glas. Și nu trebuie să și-l piardă.

Mai ales acum… Cuvântul cheie? RESPONSABILITATE. A funcționat suficient ca societatea civilă să construiască un spital. Să protejeze Delta Văcărești. Însă acum, fiecare om trebuie să NU mintă și să-și protejeze persoanele iubite. Azi, în contextul epidemiei globale provocate de COVID-19, trebuie să fim mai atenți decât niciodată la cei din jur. După 30 de ani, putem acționa cu responsabilitate? Rămâne de văzut. Miza e uriașă.

Photo by Adelin Preda on Unsplash