Când recrutorul spune lucruri trăsnite sau pur și simplu nimic

Interviul de angajare este momentul cheie al procesului prin care poți câștiga jobul mult visat. Există, desigur, candidați cu o vastă experiență în d-ale interviurilor, dar cei mai mulți dintre noi nu le-am înșirat ca pe mărgele, așa că nu suntem pregătiți pentru surprize în general și pentru surprize neplăcute în special. Spuneam într-un articol trecut că rolul recrutorului este de a filtra candidații, pe baza unor criterii stabilite împreună cu clientul (beneficiarul final al selecției). Competențele tehnice și atitudinea sunt primele pe listă. După ce am discutat despre atitudinea de dorit a candidatului, azi întoarcem oglinda către recrutor. „De ce?” vă veți întreba. Pentru că destui candidați se plâng de modul în care sunt tratați la interviu sau, uneori, chiar de priceperea recrutorului.

Așadar, ne-am imaginat un nou dialog, cu tot cu indicații actoricești, între cele două părți.

Scena finală

Interviul durează deja de o jumătate de oră. Până acum, candidatul și-a prezentat în ordine cronologică experiența profesională. Recrutorul are în față CV-ul și notează direct pe el observații din timpul discuției. Din când în când, hașurează ori desenează. Întâi niște linii, apoi un copăcel în toată regula. O fi copacul vieții… Oare se plictisește? 😊.

Recrutorul (absorbit de desenul de pe CV): Deci, crezi că te-ai potrivi cu jobul pe care îl avem disponibil?

Candidatul (încântat că a găsit ocazia să pună și el o întrebare, se foiește pe scaun): Chiar voiam să întreb… Mi-ai putea spune mai multe despre job? (îl privește pe recrutor în ochi)

Recrutorul (continuă să deseneze): Toate detaliile sunt în job description. Căutăm pe cineva care să facă treabă cu adevărat, nu doar să ceară mijloace suplimentare. Noi căutăm candidați cu atitudine, implicați în activitate.

Candidatul (nu se demoralizează, dar pe sub masă, începe să bâțâie ușor din picior): Chiar asta mi-am propus. Din experiență, rezultatele depind foarte mult și de obiectivele care sunt fixate. Îmi poți spune mai multe despre politica de promovare a produselor? În piața noastră, clienții sunt interesați și de campaniile promoționale, și de acțiunile pe teren. Mie chiar îmi place să merg în field, nu sunt un om de birou. Dar degeaba merg pe teren dacă politica firmei nu mă ajută.

Recrutorul: Aha. Obiectivele se stabilesc împreună cu șeful direct și nu putem discuta politica de remunerare a companiei. (schimbă rapid subiectul și preia controlul interviului) Văd că ai schimbat cam multe slujbe într-o perioadă destul de scurtă. De ce crezi că ai rămâne la noi mai mult decât la alţii?

Candidatul (își tamponează ușor fruntea cu un șervețel. O fi cald în sala de interviu?): Aaa, păi sunt mai multe explicații. Eu, dacă nu sunt convins că e bine ce se întâmplă, mai bine plec… Nu e mereu potrivit să joci pe la mijlocul terenului, știi, ca la fotbal. Nu e genul meu. Apoi, la X și la Y, au fost probleme financiare și postul s-a desființat. Știi cum e. Dar sigur la voi nu va fi cazul…

Recrutorul (vizibil preocupat): Mda. Uneori, mai accepți și părerea celorlalți, nu poți avea mereu dreptate. (se uită la ceas, apoi se uită atent la candidat) Te rog să-mi spui care sunt așteptările tale salariale.

Candidatul (știa că va veni momentul acesta, răspunde rapid, sigur pe sine): Minimum 1500 net. Altfel nu merită să fac schimbarea.

Recrutorul (s-a încruntat brusc): La noi în companie ne bazăm foarte mult pe rezultate, așa că oferim un bonus consistent de vânzări. Cam 25% din salariul anual. Suntem o companie cu tradiție, e o mândrie să lucrezi pentru noi. Cine muncește cu adevărat câștigă chiar mai mult!

Candidatul (a înțeles din prima că cifra enunțată e prea mare, dar nici nu vrea să cedeze): Mândrie, da, sunt convins. (încearcă o glumă) Dar mândria nu ține de foame!

(scurt moment de tăcere)

Recrutorul (încântat de ce va urma): Uite, am și câteva întrebări mai diferite. Apropo, acasă, cine organizează vacanța? Tu sau soția?

Candidatul (s-a blocat. Încearcă să priceapă ce-ar fi bine să spună, ce vrea să audă interlocutorul. Ușor nesigur, dă replica): E o muncă de echipă. Ne stabilim destinația și apoi împărțim rolurile.

Recrutorul: Aha. (și fără să-i lase timp de gândire, trece la următoarea întrebare) Dar dacă ai scrie o carte despre viața ta, ce titlu i-ai da?

Candidatul (nu înțelege de unde bate vântul, dar sigur își face cruce cu limba): Mi se pare cam devreme să-mi scriu memoriile. Dar cred că aș povesti toate năzdrăvăniile prin care am trecut în viață. Chiar s-au adunat câteva povești memorabile, dar, sincer, nu cred că m-ar citi cineva…

Recrutorul (se ridică): Am înțeles. Mai avem câțiva candidați de văzut, ai fost printre primii întâlniți. Te sunăm noi în curând, indiferent de rezultat. (își strâng mâinile)

Epilog

Candidatul nostru se îndreaptă spre ieșire. N-a înțeles nimic din interviu, mai precis nu pricepe ce anume urmărea recrutorul, când plictisit și blazat, când subit animat de întrebări bizare, scoase direct din manualele de recrutare de la Google. Dar oare de ce a fost atât de evaziv când a primit întrebări despre companie, job și obiective? S-ar zice că are ceva de ascuns… Ce să mai… e clar că e încă o ocazie pierdută, timp irosit cu un recrutor pe care-l plictisește meseria…

Morala

Și candidatul, și recrutorul din scenetă au irosit ocazia unui dialog de substanță. Probabil, fiecare a părăsit încăperea cu o impresie proastă despre celălalt. La interviu, recrutorul conduce dansul în doi. Ține de priceperea lui să adreseze întrebări cu sens, ghidându-se după nevoile postului, ca să obțină suficiente informații despre om, despre atitudinea și competențele sale, în numai o oră. Interviul nu poate și nu trebuie să fie o simplă formalitate și fiecare dintre părți greșește dacă nu îi acordă atenția cuvenită.

Recrutorul nu se poate baricada în spatele confidențialității ca să nu răspundă la întrebările legitime ale candidatului. Rolul său primordial, într-o piață oricum tensionată, este de „a vinde compania și postul respectiv”, valorizându-le, mai ales dacă și candidatul aflat în fața sa are un potențial de potrivire. Iar dacă nu este candidatul dorit, interviurile de complezență se văd de la o poștă.

Recrutorul din poveste este (parțial) imaginar, însă asemenea replici apar din când în când în poveștile candidaților pe care îi întâlnim. Din astfel de contraperformanțe vine și reputația cam amestecată a breslei noastre, a recrutorilor. Fie pentru că întrebările sunt scoase din context, șablonate ori dovedesc slaba cunoaștere a situației din compania respectivă. Pentru noi, ca recrutori externi, temeliile procesului de selecție sunt tocmai stabilirea climatului de încredere și prezentarea companiei pentru care recrutăm, într-o lumină justă și favorabilă în același timp.

Candidații cu adevărat buni nu sunt mulți. Așadar, de fiecare dată, iar și iar, plecăm la drum cu dorința de a-i convinge și cu speranța că vom găsi omul potrivit. Dar respectul pentru meserie ține și de felul în care ne pregătim discuția, cum folosim eficient cele 45-50 de minute de discuție, dincolo de politețuri, pentru a afla cât mai multe lucruri semnificative și concrete despre omul din fața noastră. Restul e „teatru ieftin”…

Photo by Sagar Dani on Unsplash