Cariere și ambiții feminine: adevăr sau provocare în stil românesc

Luna martie este momentul potrivit (singurul din an? așa ar spune scepticul de serviciu…) când celebrăm femeia. Așa am făcut și noi – ne-am îndulcit colegele (și colegii), ne-am felicitat clientele și candidatele, mamele și prietenele. Nimic nou. Ne dă o stare de bine să sărbătorim mamele – e un sentiment nobil, nimeni nu poate refuza ocazia, e consensual, transpartinic și transgenerațional. Dacă însă vine vorba să sărbătorim femeia și drepturile ei, discuțiile se sting. E fie un non-subiect pentru cei care „s-au plictisit de teoriile feministe” și, implicit, de ambiții feminine, fie subiectul ia o turnură cel puțin surprinzătoare.

Recent, Ambasada Franței, sub patronajul doamnei Ambasadoare Michèle Ramis și al CCIFER, a organizat o dezbatere intitulată „Experiențe și ambiții la feminin”. În discursul său inaugural, doamna Ambasadoare a evocat situația din Franța și a insistat asupra importanței măsurilor active, de stimulare, dar și de constrângere, de care este încă nevoie: acțiuni concrete, ajustate vremurilor, pentru a ajunge la un echilibru real între femei și bărbați și pentru combaterea oricărei forme de discriminare ori violență împotriva femeii – în viața publică / politică, în mediul de afaceri, în viața de zi cu zi. A dat exemple concrete din societatea franceză, din experiența sa personală, ca diplomat.

În prim-plan, E.S. doamna Michèle Ramis, Ambasadoarea Franței în România

Noi cum stăm, în România? Dincolo de festivismul zilei de 8 martie, ce ambiții are femeia româncă, ce înseamnă o carieră feminină în anul 2018? Ce măsuri concrete apar în companii din privat ori din sectorul public, dar și în elita politică a statului pentru promovarea femeilor în funcții de conducere? Ce măsuri sunt adoptate și implementate concret, pentru prevenirea violenței și a discriminării ori pentru protecția minorelor și a femeilor?

Situația familială. Avem un cadru propice?

Echilibrul viață profesională – viață personală apare în discuție, deși, foarte des, femeile de carieră recunosc doar indirect că se află în fața unui challenge personal:

• A face carieră înseamnă, adesea, și a face o alegere între viața profesională și cea privată.
• Timpul pentru sine este victima cea mai frecventă a acestei dileme.
• Succesul în carieră presupune un efort continuu, o presiune intrinsecă de a demonstra (cui și de ce?) că poți.
• Uneori, antreprenoriatul este calea pentru o viață mai echilibrată.
• De partener – dacă există – depinde această balanță și, mai ales, de modul în care el înțelege să se implice în activitățile domestice și în creșterea copiilor. Să recunoaștem, nu este (de obicei) loc pentru două cariere de nivel înalt în același cuplu.

Acasă, lucrurile-s clare, deși doamnele noastre preferă un discurs triumfalist. În realitate, cel puțin statistic vorbind, un al doilea job le așteaptă acasă, în condițiile implicării încă reduse a bărbaților în sarcinile casnice și în creșterea copiilor. Aruncați o privire pe studiul Eurostat și comparați situația din Suedia cu cea din România.

N-am vrea să închidem subiectul „acasă” fără să punem pe tapet un adevăr dureros. Femeia româncă este larg expusă violenței, domestice în principal, dar se plânge rar și ezită multă vreme până ia măsuri concrete. Studiile arată că, în România, 1 din 4 femei este expusă violenței, fizice sau psihologice și 77% dintre femei recunosc că aceste fapte există și sunt un risc pentru ele. Și nu, o astfel de viață tristă nu este corelată nici cu nivelul de educație, cu vârsta ori alte criterii demografice. Poate fi a oricui, chiar și colegei din elegantele noastre birouri. Dar, la noi, campanii precum #MeToo sau greva feministă din Spania sunt deocamdată de neconceput.

Situația profesională. Percepții și roluri

În ceea ce privește leadership-ul feminin, femeile și bărbații abordează lucrurile din unghiuri diferite.

Femeile descriu latura emoțională:

• Lupta interioară pe care o duc cu sine pentru a depăși barierele mentale, stereotipurile din curtea școlii și din open space, nevoia de a elibera stresul pe care-l acumulează în această competiție atât cu ele însele, cât și cu bărbații.
• O poziție managerială importantă necesită un nivel de exigență aparte, care pare să fie apanajul predilect al femeii de carieră. Exigența înseamnă și presiune revărsată asupra membrilor echipei, de unde și percepții precum bossy, iron lady sau alte sintagme care vorbesc de la sine.
• Aspirația către sororitate sau solidaritatea feminină, pe principiul „împreună suntem mai puternice”, pentru a ajunge la măsuri concrete de sprijin în organizație pentru femei, astfel încât să poată pătrunde în eșaloanele superioare din organizație.

Bărbații, însă, verbalizează egalitar, dar adiacent, oferă semnale clare, conturate pragmatic, despre modul în care percep feminizarea managementului. Și rezistențele se întrevăd.

Vorbesc spontan despre „primul șef femeie“ pe care l-au avut și admit candizi că lucrurile… guess what… au funcționat. Menționează aceeași „presiune“ de mai sus, dar ca pe un tic managerial al femeii de succes. Și, mai ales, vorbesc chiar ei despre situațiile de discriminare pozitivă care apar în promovare. S-au obișnuit cu politicile de cotă de gen, dar încă aduc în discuție aspirația către ajustarea naturală, fără procente ajutătoare în favoarea femeilor.

Chiar și în organizațiile puternic feminizate (cum sunt cele bancare, de exemplu) la baza piramidei, promovările succesive cern, aparent, femeile. Acțiunile top-down pentru feminizarea comitetelor directoare au schimbat uneori lucrurile la vârf, dar noua mentalitate nu s-a propagat spontan în companie.

Și atunci ne întoarcem la exemplele concrete oferite de doamna Ambasadoare. Știați că Franța a numit în Croația un cuplu-ambasador? La fiecare șase luni, cei doi se succed în funcție… Nu ne credeți? Am pus un link către pagina care-i descrie.

La dezbaterea noastră francofonă am aflat și-o vorbă de duh, pe care o preluăm și pentru voi. En français…

„Les hommes de qualité ne craignent pas l’égalité.” (Francois Bloch, CEO BRD Groupe Société Générale)