Cât de greu e să-ți găsești job când reputația ta e la pământ

Reputația. Greu de construit, îți ia timp îndelungat să o câștigi și s-o meriți și e la fel de lesne de pierdut. Reputația nu e o descriere a ceea ce știi și poți să faci, ci o sumă, un rezumat neoficial a ceea ce se spune despre tine – în domeniul sau pe piața unde activezi, la toate joburile pe la care ai trecut, la actualul serviciu și chiar în cercurile de prieteni. Recrutorii buni și angajatorii atenți îi acordă mare importanță, pentru că la fiecare încercare de a-ți schimba locul de muncă porți cu tine acest bagaj invizibil.

Partea neplăcută e că reputația conține și umbre, și reziduuri rămase după bârfe poate răutăcioase și zvonuri nefondate. Odată pornit acest bulgăre de zăpadă, e greu să-l mai oprești și să-ți povestești propria versiune. Ca și trecutul, e (aproape) imuabilă.

Mai notăm și că un trecut profesional fără cusur, în care ți-ai făcut treaba impecabil și ți-ai atins indicatorii de performanță, nu echivalează cu o reputație fără pată. De câte ori nu am auzit toți afirmații de felul: „Ca finanțist/ IT-ist/ analist/ grafician etc. e foarte bun și plin de idei, dar minte de îngheață apele și e cam chiulangiu”? Așadar, reputația bună înseamnă și caracter. Ca să-l parafrazăm pe Abraham Lincoln, caracterul e copacul și reputația e umbra lui. Sau: „Ca inginer/ HR/ magazioner etc. e priceput, dar tot timpul se certa ori cu subalternii, ori cu colegii?” Așadar, reputația bună înseamnă și conduită socială corectă. Până la urmă, nimeni nu-și dorește un factor disturbator în echipă…

Reputația și etica profesională

Sunt funcțiuni, industrii unde etica și integritatea se află la loc de cinste. Sunt afișate la modul declarativ, iar cel mai adesea sunt și aplicate. N-ar angaja nimeni un director financiar despre care s-ar ști că a participat la malversațiuni. N-ar angaja nimeni într-un departament antifraudă un funcționar bancar al cărui nume să fie legat de un scandal implicând carduri. La fel, în industria farmaceutică, un mediu în care oamenii se cunosc între ei, etica în relația cu clientul-medic este un subiect real și serios de distrugere a reputației multor profesioniști. Nu toate scopurile scuză mijloacele… Tot din experiența de consiliere în carieră, știm că niciodată nu poți fi sigur că nu-ți vine și ție rândul să rămâi fără job. În aceste situații, ai nevoie ca oamenii din network-ul tău să reacționeze pozitiv și să te sprijine. Ori poate abia așteptau să te vadă la ananghie…

Reputația și divorțul cu scântei

Totuși, fiind companie de recrutare, folosim adesea instrumentul culegerii de referințe de la foștii angajatori. E relevant sau nu? Putem discuta. În compania voastră, cum rezolvați situațiile în care vi se cer recomandări despre foști angajați? Când angajați, căutați referințe? Dacă nu, de ce nu o faceți?

Aici apare dilema morală: să spui TOT ce știi despre fostul angajat, bune și mai puțin bune, despre competențele tehnice, dar și despre comportamente sau atitudini ori să minți prin omisiune? Nu ați pățit și voi așa ceva?

Este motivul pentru care, dacă am avea de ales, nu am recomanda niciunui candidat să intre în conflicte interne. Doar că asta nu e neapărat și realizabil în viața de zi cu zi și face ca, la un interviu de angajare, răspunsurile despre trecut să fie dificile. Nu ai idee dacă interlocutorul a aflat, de pildă, cu ce scandal ai plecat de la fostul job sau opinia sinceră a fostului tău șef. Din experiență, și adevărul e adesea undeva la mijloc. În caz de despărțire, între varianta angajatului și varianta companiei sunt ceva diferențe, niciuna dintre părți nu expune sau nu percepe aceeași versiune a faptelor. Ba mai mult, când sar scântei, companiile aleg să pună batista pe țambal și să încheie colaborarea prin acordul părților.

Trebuie ca cineva să fi încălcat codul de conduită al companiei în mod grav, ca să i se închidă în nas toate ușile, nu-i așa? Dar atunci răspunsul la întrebarea din titlu e, sigur: „foarte greu, spre imposibil”. Orice ar face acum Maria Șarapova, oricâți bani i-ar mai intra în conturi, tot degeaba… Poate câștiga meciuri și turnee, dar nu-și mai poate recâștiga reputația.

Ce-i în online rămâne în online

Nimic mai fals. Reputația electronică e tot ce se mai poate strica în vremurile noastre. Pare o zonă privată, dar din moment ce datele sunt accesibile cu un singur click, ce-ar împiedica un viitor angajator să caute elemente despre tine? Pe LinkedIn – care da, nu este Facebook (deocamdată) – se cer o aparență și o abordare profesională, începând cu fotografia de profil. Dar găsim și o mulțime de comentarii critice fără nicio bază ori chiar injurioase la care unii sunt campioni. La ce le servește? Și când au vreme de toate astea, dacă se află la serviciu?

Cu Facebook, situația e diferită pentru că mai există opțiunea de a ține private anumite informații. O fi interesant pentru recrutor / angajator să te vadă la club, înconjurat/ă de sticle ori pe plajă, în costum de baie? Nu poți ști cum le interpretează. Și nici nu te poți prevala de GDPR, ca să-l împiedici să-ți tasteze numele pe ici-colo.

Nu în ultimul rând, în epoca post-adevărului, este tentant să te folosești de aceste rețele profesionale să fii ”likeable”, să te arăți cum nu ești în fapt. Fiecare alege doza de informații pe care o furnizează, Zuck doar o distribuie lumii întregi.

Ce-ți rămâne de făcut?

Iată ce spunea Socrate: „Calea ca să-ți câștigi o bună reputație e să îndrăznești să fii ceea ce dorești să pari.” La care noi adăugăm: nu uita să lași ușa deschisă și când pleci. Contează!

Photo by bruce mars on Unsplash