Ce ne facem cu mult dorita motivație?

Despre motivație s-a scris enorm îndeosebi în ultimele două decenii, în special în psihologie și resurse umane, pe măsură ce a crescut și interesul pentru bunăstarea emoțională a oamenilor. În lumea afacerilor s-a vorbit poate prea mult despre motivație, până când noțiunea dă senzația că s-a demonetizat și a intrat direct în categoria „vorbe goale ce din coadă au să sune”, alături de numeroase alte cuvinte și expresii specific corporatiste. Apropo de acestea, problema lor nu e că sunt goale de sens – și majoritatea nici nu sunt – ci că sunt repetate excesiv, aleatoriu, fără noimă și scoase din context, până devin clișee.

Poate că la erodarea încrederii în motivație a contribuit și avalanșa incredibilă de vorbitori motivaționali – unii sunt buni, alții nu, unii au charismă, mulți au o încredere nețărmurită, îndelung exersată în fața oglinzii, în propriile spuse axiomatice. Scepticii se întreabă – dacă pe bună dreptate sau nu, decideți voi – cum de pot oamenii să plătească sute de dolari ca să asculte timp de o oră o înșiruire de platitudini bine ticluite, ca apoi să aplaude frenetic și să se întoarcă la viețile lor fără să schimbe nimic. Și totuși, morala e relativ simplă: sunt suficienți cei care simt că le lipsește ceva și au dorința de a depăși situația, ceea ce e un prim pas și un semn bun. Uneori, un discurs motivațional îți poate servi drept sursă de inspirație sau îți poate facilita acel declic de care aveai nevoie ca să iei taurul de coarne și să acționezi. Alteori, îți deschide ochii asupra unui lucru care era chiar în fața ta, la îndemână, însă nu îl vedeai ori nu știai să-i interpretezi semnificația și importanța.

Dornice să le insufle energie, eficiență și dorință de implicare angajaților, companiile s-au apucat și ele de discursuri motivaționale. Se numesc mai nou pachete de beneficii – program flexibil, asigurare medicală, mediu de lucru creativ, dinamic și nu-știu-cum, masaj la birou, bonuri de masă etc. – și au, în esență, două scopuri: 1) să-i motiveze pe angajații actuali (ceea ce, pe fondul crizei de pe piața muncii, înseamnă doar cu puțin mai mult decât să crească rata de retenție a acestora) și 2) să-i atragă pe candidații potențiali.

Am început special articolul cu aceste considerente – pentru că ele țin de latura extrinsecă a motivației: ce poți fura de la alții, ce poți primi, ce te inspiră, ce te pune pe gânduri, ce te determină să schimbi o paradigmă de comportament ș.a.m.d.

Mult mai importantă ni se pare componenta intrinsecă a motivației. În privința relaționării personale cu jobul, am mai atins subiectul și aici, însă azi am vrea să îl punem în contextul procesului de recrutare, în care interviul joacă în continuare un rol crucial. De ce? S-o recunoaștem și să spunem lucrurilor pe nume: pentru unii candidați, interviul de angajare s-a transformat într-un veritabil menuet. Știu când să zâmbesc, când să fac pasul la stânga, la dreapta, în spate. Mă duc la întâlnire cu răspunsuri prefabricate și îi servesc recrutorului/ angajatorului ce vrea să audă, ambalat în cuvintele pe care eu cred că vrea să le audă. (Deși, în cercul meu prieteni, susțin că detest limba de lemn a HR-ului.) Sunt foarte interesat de discuție, asta până aud oferta salarială.

DAR…

Pasiunea pentru meserie există? Preferăm să te vedem pasionat de ceea ce faci. Cine nu și-ar dori la angajare un interlocutor care, vorbind despre programare, de exemplu, să se înflăcăreze, să se ambaleze, până la a-și scoate laptopul ca să-ți arate proiectul la care lucrează? Desigur, unele joburi au devenit ultra-rutinizate, procedurizate, așa încât candidații vin și pleacă pe bandă rulantă, cu unicul obiectiv de-a mai adăuga o treaptă la salariu. Devine din ce în ce mai greu, utopic chiar, să găsești candidați pasionați de ceea ce fac într-un centru de servicii ori într-un call center. Mai surprinzător, în blazarea generală, chiar și în automotive, găsește destul de rar ingineri care să-și spună pasiunea pentru automobil.

Ce spune un hobby despre tine? Angajatorul și-ar dori să te înțeleagă cu adevărat și prin prisma hobby-urilor pe care le ai. Desigur, ne referim la cele reale, nu la cele inventate ca să dea bine în CV. Ce fel de om ești? Ce valori ai? Pe ce pui preț? Ce înseamnă pentru tine o reușită? Ai urcat pe Jepii Mici? Ai mers X kilometri cu bicicleta? Unul dintre candidații noștri este maratonist. Se pregătește cu perseverență pentru marile curse și nu de puține ori aleargă pentru o cauză caritabilă. Spune ceva asta despre modul în care funcționează și despre valorile sale? Despre anduranță și motivație?

Te interesează compania ori industria respectivă? Ca recrutori, observăm atent cum te-ai pregătit pentru întâlnirea cu angajatorul. De ce ții să faci parte din echipă? Interesul tău autentic se poate demonstra (ușor) prin modul în care te pregătești pentru interviu ori poate chiar pentru vizita de fabrică ori de magazin la care angajatorul te invită – ce întrebări pui, ce atitudine ai, cât cunoști despre piață… Pentru angajator este o probă clară de implicare și un diferențiator față de candidații blazați ori pur mercantili cu care se mai întâlnește. Ai o carte puternică de jucat, iar dacă vrei jobul respectiv vei ști să o plasezi la momentul potrivit. Râde lumea pe net de cerința „absurdă, penibilă, demodată” a companiilor de a avea angajați motivați. Aproape întotdeauna, reacția este: „dacă vor angajați motivați, să plătească dublu!”. Aici ne permitem să nu fim de acord. Contează salariul, firește, DAR nu numai. Dacă ești ospătar și nu-ți place să interacționezi cu clienții, să le propui ceva din meniu și refuzi să zâmbești din principiu, meseria asta nu e pentru tine. E simplu și clar ca lumina zilei. Motivația nu se clădește doar pe bani și, chiar dacă rezistă aparent o vreme, ca un castel de nisip, tot se năruie fără următoarele ingrediente: pasiune, dorința de a-ți face treaba bine și satisfacția de a pune seara capul pe pernă liniștit.

Oare se cere prea mult de la un simplu job?

Photo by Quino Al on Unsplash