Cel mai semnificativ export al României rămâne… forța de muncă

Am citit recent un raport al Băncii Mondiale despre migrația din România, lectură care, pe plan emoțional, ne-a umplut de furie și de tristețe deopotrivă și, pe plan profesional, ne-a accentuat îngrijorarea față de criza de forță de muncă, pe care o resimțim din plin și în munca noastră de zi cu zi. Nu strică, din când în când, să ne uităm la cifre și să ne întrebăm de ce a avut țara noastră acest destin. Din cauza nivelului de sărăcie? Da, cu siguranță, însă nu exclusiv. Ne întrebăm și ce populație vom mai avea în 2050, dacă declinul demografic și emigrarea vor continua. Estimările ONU în ceea ce ne privește nu sunt prea luminoase… Forța de muncă se diminuează într-un ritm accelerat.

Lăsând la o parte emoțiile, care, în acest an al dezbinării societății, au devenit oarecum inerente, să ne uităm la date. Seci, acestea întreabă toate guvernele care s-au succedat la putere din 1990 încoace de ce au eșuat. Dintre toate țările Uniunii Europene, România a înregistrat cea mai mare creștere în volum a emigrării între 1990 și 2017, cu 287 la sută. Ca pondere a proporției de emigranți în totalul populației, suntem pe poziția a șaptea, cu 18,2 la sută. În Europa Centrală și de Est ne întrece doar Croația, unde proporția e de 22,1 la sută.

Dinamica emigrării a afectat toate categoriile de lucrători, arată raportul, dar e semnificativ că cei mai numeroși sunt cei cu înaltă calificare profesională (cu 26,6 la sută), urmați de cei cu o calificare scăzută (20 la sută) și, pe ultimul loc, de cei cu un nivel mediu (15,7 la sută). Impactul asupra pieței muncii e, indiscutabil, major: am rămas și fără specialiști și fără lucrători în agricultură, de exemplu. Am rămas și cu un sistem medical bun de internat în spital. Numai între 2007 și 2016 au plecat 43.000 de medici.

Emigranții români cu vârsta de muncă sunt peste 2,65 milioane, ceea ce reprezintă 20,6 la sută din populația activă. Există, însă, și estimări care plasează aceste cifre la peste 3 milioane și, respectiv, 23 la sută… Potrivit Fondului Monetar Internațional, rata medie anuală de creștere a populației active ar fi fost cu 0,9 puncte procentuale mai mare, în absența emigrării.

Creșterea reală a productivității muncii a primit și ea o lovitură puternică, mai ales în urma plecării specialiștilor. Și PIB-ul real ar fi fost mai mare, cu circa 10 la sută, dacă aceștia ar fi rămas.

Pentru rudele din țară, emigrarea a avut și efecte pozitive, din perspectivă materială. Remitențele – un barbarism care definește transferurile băneşti venite de la românii din străinătate către familiile lor – au condus inclusiv la o reducere a inegalităților dintre mediul urban și cel rural. Adică banii celor plecați au ținut de foame și, în anumiți ani, au depășit investițiile străine în România. Timp de peste 10 ani, fluxul mediu anual al remitențelor a fost de 3,5 miliarde de euro, adică 2,8 din PIB. Un nivel record s-a atins în 2008, când emigranții au trimis în țară 6,4 miliarde de euro. În 2016, cifra a ajuns să se înjumătățească și nu a mai însemnat decât 1,9 la sută din PIB. Iar motivul e cât se poate de simplu: văzând că nu mai au la ce să se întoarcă, mulți români plecați în străinătate și-au luat familiile în țara de destinație. Conform acestor informații, doar în anul 2016, în Italia s-au născut 15.000 de copii cu ambii părinți români.

Analiștii se întreabă care ar fi echilibrul salarizării pentru care emigranții economici ar fi doritori să se întoarcă în țară. Oare câți ar reveni dacă ar fi plătiți „ca afară” și, mai ales, din ce categorie, din perspectiva nivelului de calificare? Greu de spus… Din ce în ce mai multe voci cer ridicarea sau măcar relaxarea restricțiilor privind numărul de lucrători extracomunitari care ar putea fi angajați în România. Mai nou, în Parlament se pare că există un proiect de lege prin care se va cere să fie eliminată obligarea angajatorilor ca aceștia să fie plătiți cu salariul mediu pe economie și să fie remunerați, în schimb, cu cel minim. Cum rămâne, însă, cu dubla măsură și cu doza de cinism? În ultimele săptămâni, s-a vorbit mult în mass-media despre „sindromul Italia”, care afectează așa-numitele badante românce care muncesc în Peninsulă. Au o viață foarte grea, departe de familie și copii, sunt plătite insuficient (dar tot mai bine ca în țară), se consumă emoțional, muncesc zi și noapte și ajung să aibă nevoie de asistență psihologică. Consecințele asupra psihicului lor sunt grave. De sutele de mii de copii rămași în țară fără mame nici nu mai discutăm. Dar, iată, nu avem nicio problemă să spunem: „Nu mai găsim personal în România? Nu-i nimic! Aducem muncitori din Vietnam sau Nepal și bone din Thailanda.”

Nicio autoritate publică nu a identificat un plan concret de măsuri, incitativ și apropiat de realitatea pieței muncii, menit să readucă o serie de români în țară. De la echivalarea diplomelor, până la planuri financiare de reinstalare, soluții s-ar găsi, și finanțare de asemenea. În schimb, diaspora devine progresiv un măr al discordiei politice, deși pragmatismul și nevoile concrete de recrutare ne-ar îndemna să căutăm soluții. Că la vorbe ne pricepem.

Așadar, ce-i de făcut?

Photo by Kevin Grieve on Unsplash