Competență și leadership de fațadă, impostura de modă nouă

În postarea de azi vorbim despre impostura de modă nouă, însă nu despre cea din sfera publică, cea care a alungat din țară milioane de oameni și le face viețile aproape insuportabile celor rămași, într-o atmosferă ajunsă irespirabilă. Nu, azi coborâm printre noi, în mediul profesional cotidian și îndrăznim să punem în discuție duplicitatea unor scări de valori și poziții sub treptele cărora stau pitite, ghemuite comod, și diletantismul și mediocritatea.

Să ne întoarcem puțin în 1949, când George Orwell a scris în faimoasa lui carte, 1984: ”în vremuri ale înșelătoriei universale, a spune adevărul devine un act revoluționar”. (Chiar așa, nu ne putem abține să nu ne întrebăm cum ar descrie un scriitor contemporan cu același geniu vizionar fibra și așezarea societății în 2053.) Sau și mai târziu, la Tartuffe al lui Molière. Personajul e un șarlatan abil, perfect ”echipat” să analizeze cu exactitate punctele slabe ale victimelor lui și, apoi, să le exploateze în avantajul său. E ipocrit și viclean și folosește toate mijloacele pentru a avea succes.

În privința politicienilor, pare simplu să identifici impostura – cel puțin, pentru o parte a alegătorilor chemați la urne. Exemple sunt destule, unele ”de manual”, cu manifestări și implicații multiple, legate de legitimitate, de competență sau ignoranță, nepotism, ipocrizie, orgoliu și goana după statut, după bani etc.

Însă, dacă aruncăm o privire în mediul nostru profesional, impostorul se ascunde și aici cu talentul nativ al unui cameleon. Uneori e atât de bine camuflat în peisaj, încât nici nu poate fi identificat. Aproape nimeni nu vorbește despre el. Sub tonele de evaluări și cursuri de formare ”livrate”, nu pare să mai fi rămas picior de impostor pe culoarele meritocratice ale mediului privat. Dar oare așa e?

Săpând mai adânc, constați că, în mod surprinzător, mai toate resursele tratează subiectul din perspectiva ”sindromului impostorului”, adică a celor care, deși au realizat multe, se simt, în interior, tot nesiguri pe ei. Cei ce suferă de acest sindrom tind să se victimizeze, nu au încredere în forțele proprii ori se consideră perdanți eterni. Ca atare, ei sunt cei care au nevoie de consiliere de carieră, de sprijin specializat pentru a-și identifica mai bine forțele proprii și a le valorifica.

Dar, pe de altă parte, impostorul-impostor e, prin natura sa, disimulat. Uneori, trăiește din gloria trecută (apusă). Eventual, își arogă meritele subordonaților sau ale colegilor săi. Spune doar jumătăți de adevăr (dă mai bine decât jumătăți de minciună, plus că a învățat din experiență că minciuna are picioare scurte), se acoperă cu cifre parțiale și fraze pompoase/sforăitoare. Stăpânește la perfecție novlimba de afaceri. Le face pe plac șefilor, e obedient și-i merge treaba ca pe roate. Într-o epocă de fake news si hoax, a învățat să manipuleze cu tact. Alunecă printre evaluări și chestionare psihometrice fără dificultate, pentru că știe să-i dea fiecăruia ce vrea să audă. I se pare normal să pozeze în profesionist de succes și are grijă de protejații lui, care de cele mai multe ori îi fac munca ori corectează erorile în locul lui. Atenție, omul nu-i neapărat de rea credință, fiind chiar convins că muncește. În orice caz, nu dă doi bani pe valorile afișate pe perete, se strecoară în mod abil și prinde creasta valului, ca un surfer talentat.

E ca-n povestea cu elefantul din sufragerie. Cu toții vedem, la serviciu sau în viața personală, când elefantul se află printre noi. Îl vedem, îl simțim și, totuși, nu suflăm o vorbă. Lăsăm lucrurile să meargă înainte, pentru că ne-am obișnuit să conviețuim cu non-valorile și, culmea, să le acceptăm ca pe un dat, așa cum acceptam în școală, cu obidă și frustrare, că alții luau, poate, note mai mari copiind. Oricum, pentru că e mare, greu și cu picioarele adânc înfipte în solul firmei, confruntarea cu elefantul prezintă un oarecare risc, asta-i sigur.

Timpul scurt și bugetul mic au devenit scuzele lui preferate pentru nivelul scăzut de performanță. Atât timp cât excelența nu e standardul, rezultatele contează prea puțin. Un client pierdut? Nu-i nimic, alți cinci câștigați! Csf, ncsf! Ridică din umeri și merge mai departe. Ai spune că-i rezilient – și chiar este…

Un manager impostor are nevoie de performanța echipei, dar nu știe/nu vrea/nu poate să o recunoască sau să o valorizeze. Un coechipier din aceeași categorie își demotivează colegii. Toată lumea închide ochii. Compromisul scuză scopul pe termen scurt, inclusiv bonusul de final de an. Confortul personal justifică tăcerea, în canapea e mai comod decât la revoluție. Conformismul câștigă teren.

Filozoful canadian Alain Deneault (La Médiocratie/The Mediocracy, 2015) vizează chiar întreaga societate modernă și globală, considerând-o molipsită de virusul mediocrității ca stil de guvernanță: ”E ceva perfid și jalnic în același timp, pentru că mediocrii nu stau pe scaun degeaba, ci cred în sinea lor că muncesc din greu.”

O astfel de perspectivă pare radicală, dar dacă e adevărată, întrebarea inevitabilă este: ce resurse ori mijloace are o companie să identifice și să corecteze traiectoria omului nostru? Este, oare, toxic pentru organizație? Ori, poate, intră sub incidența regulii 80:20 (80% din efortul productiv al unei organizații provine de la 20% dintre angajați), așa cum a fost enunțată de Vilfredo Pareto?

Dacă, totuși, ai angajat un asemenea ”expert”, evaluarea anuală a performanței și a competențelor, făcută temeinic și obiectiv, poate scoate elefantul la lumină. Este loc și pentru un plan corectiv adecvat, dar numai dacă există dorință de schimbare, bună credință și un proiect comun. Atunci, și valori precum “integritate” și “asumarea responsabilității“ vor căpăta sens cu adevărat.

Photo by Malik Earnest on Unsplash