În treizeci de ani am trecut de la „cadre” la HR, dar ce lăsăm în urmă?

Se împlinesc în curând treizeci de ani de la Revoluție. Multe probleme nerezolvate, multe întrebări și tristeți… Multe speranțe, numeroase realizări incontestabile. Multe schimbări în societatea care când a dormit, când a revenit la viață, dar și mulți nervi, când constați că Silviu Brucan a avut, din păcate, dreptate: democrația e un exercițiu practic și se învață/ se deprinde în timp. Sunt mai puțini oameni în țară și mai multe Românii, din ce în ce mai „inegale” între ele.

1989 a însemnat și startul unor noi realități și al unor meserii. Ei bine, printre aceste noi începuturi se numără și cel al meseriei noastre, care abia după Revoluție a fost botezată, cum altfel?, HR – human resources sau, pe românește, resurse umane.

S-a crezut inițial că noua meserie vine ca moștenitoare a departamentului „Personal”. Cititorii noștri mai tineri trebuie să afle că, pe vremuri, același departament avea o denumire mai sinistră: „Cadre”. Atotputernici și, adeseori, oameni ai Securității sau simpli și răi conțopiști, tăiau și spânzurau în întreprindere. Te urmăreau, îți decideau cariera în funcție de carnetul de partid, hotărau dacă primești un loc pe lista de repartiții de locuințe (plătite tot de tine) etc.

Retrospectiv, noi, HR-iștii si companiile am parcurs un drum lung, plin de peripeții și cu rezultate remarcabile. Paharul nu e în întregime plin, printre realizări și bucurii avem și insatisfacții, eșecuri ori lucruri pe care pur și simplu nu am dorit să le observăm.

După 1990, business-ul din România a devenit, la propriu, El Dorado. No Man’s Land, râsul facturilor. Să nu uităm de unde provine cuvântul „bișniță”, da? Și totuși, la scurt timp după 1990 au apărut – s-au inventat și la noi – corporațiile. Lumea nici măcar nu înțelegea acest cuvânt. Totul era nou. Connex, Dialog, Xerox și, mai târziu, Pro TV au rescris regulile jocului și au pus HR-ul pe harta de business, la început, timid, mai ferm pe măsură ce au trecut anii, au importat idei, concepte, programe și și-au dat seama că au nevoie de angajați de calitate.

A urmat inventarea vocabularului de specialitate al HR-ului. Da, acesta a fost preluat aproape integral din engleză, dar lumea se grăbea, nu avea timp să inventeze termeni care pur și simplu nu existau, nu în limba română, ci în cultura și societatea românească. Unii nu-și aveau rostul și moda continuă și azi, deși acum nu mai avem motive să-i cădem victime.

Își mai amintește cineva de Generația Pro? Era încercarea de a produce un cutremur cultural, pornit de la un nou tip de cultură organizațională. Se vorbea atunci despre o „spălare pe creier”, alții erau încântați de noul vibe. Azi, e aproape o obligație a multinaționalelor (când a devenit substantiv acest cuvânt?) să le impună același lucru angajaților…

Am fost apoi martorii unei energii incredibile de a crește în 3 sau 4 ani companii cu sute și mii de angajați. Atunci, era vorba despre sectorul FMCG, apoi despre sectorul bancar, acum, tendința s-a mutat în centre de servicii, în IT sau în transporturi. Vedem deja că gloriile de odinioară apun pe măsură ce (ne) automatizăm, asemenea sectorului bancar, atât de dorit înainte – și de bine plătit – dar care recurge constant la reduceri de personal…

Am asistat și la privatizări ori chiar la închideri de firme, urmate de concedieri colective sau plecări voluntare, și la epurarea de piața muncii a unei întregi generații (câți mai rămăseseră activi). Ne uimește și ne revoltă deopotrivă faptul că discriminarea față de seniori nu a încetat nici acum, după treizeci de ani. Mai rău, sunt considerați seniori oamenii cu vârste de abia 45 de ani… Și companiile se plâng că au deficit de personal!

Ne întristează că încă există milioane de oameni care lucrează fără forme legale, fără nicio umbrelă de protecție socială, fără siguranță în muncă, care iau banii în plic (vorba vine!). Ori care pur și simplu nu au lucrat nicio oră legal în viața lor de adulți trecuți de prima tinerețe. Economia neagră-cenușie-gri e bine-mersi în România și din acest motiv rata șomajului e atât de optimistă. Un „detaliu” plin de beneficii pentru Statul român, pentru autoritățile locale, dar și pentru puzderia de firme care perpetuează sistemul. Totul e bine, nu?

Și ce s-a mai schimbat? Prăpastia dintre angajatorul public și cei privați s-a adâncit, din punct de vedere moral, financiar, dar și al metodelor de lucru și, incredibil, prin lipsa totală de cooperare dintre cele două lumi distincte, ireconciliabile, dușmănoase, impermeabile, complet separate. Tot resurse, tot umane, dar practicile par mult diferite, iar trecerile de la un mediu la altul sunt greu acceptate sau chiar acceptabile.

Și ce ne facem cu prezentul? Vedem armate de salariați angajați în regim de leasing, ipocrita modalitate de angajare pentru joburi care nu sunt deloc temporare, pentru a menține scăzut costul cu forța de muncă. Nimeni nu evocă faptul că aceste joburi au partea lor de precaritate? Nu contează…

S-a accentuat și ruptura dintre angajatori și sistemul educațional, din nefericire. Legătura firească dintre cei doi actori ai viitorului pe piața muncii abia în ultimii 5-6 ani a început să fie resuscitată, dar numai prin eforturi răzlețe ale unor entități private, de a susține învățământul profesional dual și de a echipa laboratoare și ateliere în universități și școli profesionale. Interesul e pe termen scurt (să poată angaja tineri mai ușor), dar beneficiile pe termen lung pentru comunitate sunt cu mult mai importante.

Suntem, așadar, după treizeci de ani, o sumă de experiențe pozitive și negative, de reușite, dar și de câteva eșecuri de sistem, la care credem că merită să reflectăm odată ce ridicăm ochii din propria ogradă.

PS: Abia așteptăm să ne povestiți și experiențele voastre din acești treizeci de ani de tranziție. Pentru voi, cum se văd?

Photo by Nick Fewings on Unsplash