Buturuga mică a formării profesionale răstoarnă carul mare al investitorilor

Piața resurselor umane fierbe la foc mocnit. Investitori industriali de renume anunță planuri ambițioase de angajare în Timișoara, Cluj, Brașov, Iași… Doresc să angajeze sute de muncitori calificați – operatori CNC, sculeri-matrițeri, sudori, confecționeri diverși… ia-i de unde nu-s! Când scormonești mai bine, afli că nu toate aceste angajări sunt noi locuri de muncă, ci în bună parte înlocuirea celor care vin și pleacă – în jargon HR-istic vorbim de „turnover de personal”. Rata de plecare din companii pe nivelul operatorilor/muncitorilor este deosebit de îngrijorătoare și ajunge uneori – sezonier sau permanent – și până la 40%, o amenințare pentru business, care se adaugă la dificultatea de a găsi forță de muncă bine pregătită.

De ce nu sunt muncitori?

Când cu toții știm că nivelul de trai de-a lungul și de-a latul României este atât de scăzut. Nu există un singur răspuns, așa cum nu există o singură soluție! Cert e însă că articulația dintre angajatori (cererea), candidați (oferta), sistemul de învățământ și piața muncii în general, este gripată. Oportunitățile de dialog între privat și public sunt rare, capacitatea de acțiune și anticipare a sistemului public reduse – atât pentru formarea tinerilor în meserii căutate pe piața muncii, cât și în ocuparea celor doritori să se angajeze.

Dialogul surzilor. Actul I.

Investitorii acuză statul că nu pregătește personal calificat. Aproape deloc. Circa 25.000 de tineri intră în învățământul profesional, cam de zece ori mai puțin decât în anul 2009, când administrația a girat distrugerea învățământului profesional în România. Cu certitudine, putem observa o lejeră revigorare a sistemului, mai mulți copii aleg în ultimii doi ani acest parcurs profesional, dar suntem departe de echilibrul dorit.
Apar și bune practici, niciuna determinată însă de inițiativa publică, ci de necesitatea absolută a angajatorilor de a se apropia de publicul țintă – copii de clasa a 8-a, a 10-a, a 12-a, cei care se pregătesc să intre în viața activă. Auzim de Școala profesională germană Kronstadt; de Școala Profesională franceză (SPFF) din cadrul Colegiului Tehnic Aurel Vijoli din Făgăraș; la fel și de Școala Profesională Germană Alba din Colegiul Tehnic ”Alexandru Domșa”. Se lansează curând Centrul de Formare Aeronautic din Brașov în cadrul Colegiului Tehnic Transilvania, în beneficiul noii investiții Airbus.

Dialogul surzilor. Actul II.

Investitorii acuză statul că și atunci când formează, o face la un nivel calitativ insuficient, cu cadre didactice care nu sunt la curent cu noile tehnologii industriale, cu ateliere de practică dotate ca acum 50 de ani. Nivelul elevilor care încă mai accesează școli profesionale este extrem de redus, fiind vorba în principal de cei care ratează intrarea în liceele teoretice. Nici vorbă de orientare profesională către filiere de meserii, ci mai mult de o cale de eșec.

Dialogul surzilor. Actul III.

La rândul lor, autoritățile își declară bunele intenții, dar propunerile de acțiune nu se concretizează în acțiune și mai ales, se bazează exclusiv pe finanțări, sponsorizări, mecenate … oricum le-am numi … din partea angajatorilor privați. Sunt vizați cei mari, coloșii, cei care pot și doresc să finanțeze un tânăr de 15-16 ani, în speranța că acesta va continua să lucreze în companie și după absolvire. Zicem speranța, pentru că și bunele practici au limitele lor. Informațiile din piață arată că și asemenea tineri părăsesc rapid compania pentru a-și valorifica în străinătate proaspăta calificare. La modă este Anglia!

Dialogul surzilor. Actul IV.

Tot autoritățile critică – puțin constructiv de altfel – că marii angajatori au ales de multă vreme să formeze la locul de muncă, prin mijloace proprii salariații, fără însă a le oferi beneficiul unei formări certificate. Așa înțelegem și că angajatorii înșiși, precum și formatorii privați, sunt percepuți ca niște concurenți de către serviciul public de ocupare, cel care are printre competențele de bază formarea profesională certificată.

Dialogul surzilor. Actul V.

Și candidații? Ce spun candidații? Ei se plâng de salariile mici în comparație cu munca depusă. Se plâng că naveta costă și așteaptă ca angajatorul să finanțeze și deplasarea către locul de muncă. Spun că angajatorii strâmbă din nas când văd un muncitor de peste 45 de ani sau un operator supraponderal și că sunt refuzați din start și cu o privire condescendentă la schimb. În fine, în marile centre urbane și industriale ale României, candidații au de ales. Pot oricând căuta și accepta o altă ofertă de muncă în condițiile în care concurența dintre angajatori este maximă și naște monștri. Dar dacă au de ales, devin și mai exigenți, analizează cu atenție atmosfera și condițiile de lucru, critică și apoi abandonează un șef dictatorial, un manager-vătaf, pentru un mediu ceva mai permisiv. Întinerirea generațiilor de muncitori aduce cu sine și o loialitate mică față de angajator, mai puțină docilitate decât în generația părinților și de altfel, o mai mică seriozitate față de rigorile muncii în industrie sau în retail.

Colac peste pupăză…

Toți acești interlocutori instituționali acuză mentalitatea părinților, a societății românești de azi … un mediu în care MUNCA nu este valorizată, nici măcar atunci când sărăcia este prezentă. Tot plângându-ne de mentalități, refuzăm să schimbăm – noi primii – sistemul în care supraviețuim.
Și atunci, ce rămâne de făcut? Cum rezolvăm ecuația complicată de change management în care ne aflăm? Observăm zi după zi cum marilor angajatori le-a ajuns cuțitul la os. Comentăm acerb cum Daimler investește în Ungaria și nu în România – dar așa cum spunea recent un executiv al companiei – „Daimler nu-și poate permite să aștepte statul român”. Dar oare, Dacia mai poate să aștepte? Cât timp vor mai aștepta marii angajatori să vină forța de muncă pe salarii deosebit de mici? Cât timp ne vom mai iluziona că România este o țară low cost cu mână de lucru disponibilă? Azi vorbim despre personal direct productiv, dar oare nu la fel se pune problema cu piața IT sau cu piața centrelor de servicii partajate? Și oare cât va mai dura până se va sparge buba și investitorii strategici vor începe să plece?

Articolul a fost publicat aici prin amabilitatea Ziarului Financiar, 30 mai 2016

Photo credit: BPI group România