Căutăm candidați! Ne vedem la caravană?

Joburi multe, candidați puțini

Cam așa se poate rezuma noua tendință pe piața muncii din România. Ca atare, marile companii au plecat în caravane, în căutare de candidați și cutreieră țara în lung și-n lat (sau doar anumite regiuni), cu speranța că vor reuși să recruteze oameni pe termen lung.

Dar cui se adresează aceste caravane de angajări? În toate situațiile, tinerilor, și mai ales celor fără o calificare consistentă. Celor care și-ar putea căuta un loc de muncă, dar care nu ajung din diferite motive la angajator: fie nu dispun de internet pentru o aplicație prin e-mail, fie nu se pot deplasa pentru un interviu la sediul angajatorului.

În mediul industrial sau în retail, angajatorii sunt deja nevoiți să aducă la muncă salariați de la peste 50 km, acceptând astfel să-și asume costurile de transport, chiar și de cazare, uneori. Se testează, cu șanse mici de succes, relocări din Moldova în Transilvania sau din Oltenia în Banat, adică din zonele mai sărace către bazinele ocupaționale unde criza de forță de muncă a ajuns la cote alarmante.

Într-o cercetare realizată de BPI group într-un proiect anterior, făceam constatarea că tinerii din mediul rural își caută de lucru prin cunoștințe sau deloc. Peste 60% dintre tinerii de 19-25 de ani, neocupaţi sau inactivi, nu au avut vreodată un loc de muncă; abia jumătate dintre aceștia au căutat în ultimul an un job, mulțumindu-se cu munca în gospodărie sau cu zilieratul. Folosesc puțin, spre deloc, internetul de care dispun. Între noi fie spus, în mediul rural românesc, penetrarea internetului este cu circa 60% mai mare decât rata de acces la apă curentă sau la alte utilități, dar acest lucru nu înseamnă că persoanele neocupate fac demersul de a intra pe internet pentru a-și căuta de muncă.

Așadar, chiar fără a aprofunda cifrele, discrepanța dintre cererea și oferta de locuri de muncă pentru persoane slab calificate este mai mult decât evidentă.

Salariu mic, stabilitate mică

Multe companii continuă să ofere salarii scăzute, adaptate, în opinia lor, calificării slabe a personalului disponibil și unui model de dezvoltare bazat în principal pe utilizarea intensivă a forței de muncă și pe un grad redus de automatizare. În jargon sociologic, asemenea persoane fac parte din categoria working poor, adică, în pofida faptului că muncesc, nu reușesc să iasă din sărăcie.

Românii au acceptat o vreme situația, dar consecințele pe termen lung sunt grave, atât la nivel individual, cât și pentru societate ca întreg. Fie iau drumul străinătății, fie refuză să muncească în aceste condiții. Sau părăsesc cu ușurință un angajator de care nu-i leagă mare lucru: salariu mic, muncă multă, presiune, poate condiții improprii sau chiar plata la negru ori cu întârziere. Uneori, câteva zile sau o lună le sunt suficiente ca să-și dea seama de realitate. Și pleacă.

Specialiștii în resurse umane deplâng, în cerc restrâns, rate de plecare din companie de 40-50% în fiecare an, pentru lucrătorii direct productivi. Prin urmare, sunt obligați să funcționeze  pe principiul caznelor lui Sisif, fără a putea găsi, singuri, un leac de durată pentru instabilitatea salariaților.

Dialog între administrație și mediul privat? Nu prea…

Ne întrebăm retoric (și nu suntem singurii): când și cum va ieși România din paradigma salariilor mici? Ceea ce contează e CUM. Prin politici publice, cu impact real, de susținere a formării profesionale, de descurajare a migrației prin măsuri active de ocupare, de atragere a investitorilor creatori de valoare adăugată și de reindustrializare? Deocamdată, alegem să mărim forțat salariul minim pe economie, fără să măsurăm cu adevărat consecințele. Și NU, nu ne este indiferent dacă investitorii pleacă din România. În outplacement, ne confruntăm des cu realitatea: se închide fabrica? Nu-i scump… adesea, doar un salariu compensatoriu (sau câte scrie în contractul colectiv de muncă) și porțile deschise la AJOFM pentru noii șomeri. Vedem cum, odată ieșiți din piața muncii, oamenii preferă să rămână în economia informală, de unde cu greu îi readuci la lucru.

CÂND contează, de asemenea. Criza forței de muncă se agravează de la o zi la alta. Lipsește orice formă de dialog real între administrație și mediul privat, acolo unde se creează locuri de muncă în România și unde cuvintele productivitate și performanță chiar au un sens și un cost palpabil. Fiecare este pe cont propriu. Și administrația și mediul privat trebuie să iasă din capcana “famelie mare, renumeraţie mică, după buget”, vorba lui Pristanda.

Până una-alta, câțiva mari angajatori au luat situația în mâini și au început să bătătorească ei drumurile patriei în căutare de candidați… Unii chiar au făcut un pas în față și se diferențiază net prin creșterea salariilor.