Ce înseamnă, de fapt, să fii un profesor bun?

Oricare dintre noi a auzit cel puțin o dată povești despre un profesor sau altul, din școala generală sau din liceu, a cărui amintire e evocată de foștii elevi cu recunoștință, respect și duioșie după ani și ani de zile. De obicei, e vorba despre un profesor a cărui înrâurire a mers chiar până la alegerea meseriei sau a profilului facultății. Pasiunea de-o viață pentru istorie, literatură sau matematică pornește adeseori de la un astfel de om: de la profesoara de geografie care făcea din harta unităților de relief o călătorie aproape magică; de la profesorul de matematică care-și dorea să înțelegi o problemă și să fii mândru că ai știut să o rezolvi singur; de la profesoara de română care povestea despre poezia lui Eminescu sau Blaga cu atâta pasiune, încât aveai senzația că i se va pune un nod în gât și va începe să plângă de emoție.

Nivelul de cunoaștere a materiei și, uneori, anii de experiență contează și ei în ceea ce privește impactul asupra elevilor, dar nu neapărat de profesorul enciclopedie îți aduci aminte cu sufletul. Ce face, totuși, ca unii dintre profesori să fie cu adevărat memorabili?

Profesorul călăuză

Un profesor bun are darul povestirii și stăpânește arta călătoriei. El ar trebui să fie ghidul, iar elevul, un navigator pe care-l învață să citească o hartă și care apoi descoperă singur cărări ascunse, împreună cu ceilalți colegi, tovarășii lui de drum – și nu concurenți la linia de finiș, așa cum încă ne învață școala românească.

Un profesor bun are talentul argumentației și le oferă elevilor cunoștințele și mecanismele necesare ca să înțeleagă, să(-și) pună întrebări și să vrea să afle mai multe. Le insuflă dorința de-a aplica ce au învățat, nu de a reproduce și atât. E străin de expresii de genul „e așa pentru că așa zic eu!”. Explică, nu impune. Nu pretinde învățarea pe de rost, confortabilă pentru el la corectură, dar atât de păguboasă pentru viitoarele abilități ale elevilor. Azi mai mult decât oricând, un profesor bun își diversifică metodele de învățare, organizează proiecte multidisciplinare, pledează pentru transversalitate între materii. El însuși este într-o evoluție permanentă, animat de dorința autentică de a fi la curent cu vremurile și de a deprinde noi metode de interacțiune sau de predare.

Nu poți fi eficient, în anul 2021, cu planuri de lecție pe care s-a depus colbul din anii 1990 și pe care le aduci la zi ștergând cu radiera câte un grafic. Efortul necesar de adaptare înseamnă inclusiv a te pune la punct cu noile tehnologii, pentru că elevii tăi au crescut cu ele. Pentru mulți au devenit a doua natură (cât pierd și cât câștigă din acest aspect e altă poveste). Nu poți crește un pom fructifer dacă nu știi ce-i priește și cum funcționează. La rândul tău, nu vei avea succes pe un teritoriu căruia nu-i cunoști obiceiurile, indiferent dacă ești sau nu de acord cu ele.

Un profesor bun are elocință, chiar și când predă materii cu terminologie complexă. Iese cu lejeritate și, în mod ideal, cu farmec din constrângerile termenilor poate arizi. Are putere de persuasiune. Știe și când să se oprească pentru a asculta întrebările elevilor și face asta în mod spontan, nu doar înainte de pauză, când nu prea mai e nimeni atent.

Profesorul mediator al relațiilor interumane

Un profesor bun are talent de negociator atunci când se impune să modereze conflicte între elevi, nu se folosește de prerogativele de stăpân. Până la urmă, care e cea mai mare bucurie a unui profesor cu vocație? Să fie salutat și îmbrățișat pe stradă după 20 de ani sau să primească un telefon de „La mulți ani!” de la foștii elevi…

Un profesor bun are tact (dacă spune că are nevoie de răbdare, poate că nu e atât de bun pe cât se crede). Dovedește o înțelegere profundă a diferențelor dintre clase, dintre elevi și se adaptează la ele într-un mod subtil. Apropo de această înțelegere, un profesor bun nu se va plânge niciodată în cancelarie că are senzația că vorbește la pereți, că ceea ce transmite se lovește de un zid sau că nimeni din clasă nu se uită la el. Din contra, se va întreba de ce nu îl ascultă nimeni, unde greșește (vai, și profesorii greșesc, nu-i așa?) și își va ajusta modul de predare astfel încât să-și invite elevii să participe în mod activ la lecție.

Un profesor bun are simțul măsurii și umor cu măsură. Găsește în mod natural echilibrul dintre familiaritatea excesivă și „autoritarism”. Îl evită cu orice preț pe acesta din urmă și apelează la el doar când e strict necesar. Și, uneori, chiar e, să nu ne ascundem după plop! Știe că limitele sunt necesare, dar nu le impune doar elevilor (pentru că poate!), ci și sieși. Aduce cu sine și empatie, spirit de echipă și generozitate pentru a înțelege comportamentul elevilor și pentru a realiza o conexiune cu aceștia, nu doar pe plan tehnic și profesional, ci și uman.

Profesorul lider și exemplu pentru elevi

Un profesor bun oferă și un exemplu personal de etică și integritate profesională. Nimic, dar absolut nimic din această listă nu e despre industria meditațiilor, nici despre doamna care colecționează cadouri scumpe de la părinții neputincioși, dar mai potenți financiar, nici despre cei preocupați mai ales de salariu ori despre profesorii cu elevi preferați/privilegiați. Nici măcar despre cei care le acordă atenție mai ales copiilor cu rezultate bune la concursuri și olimpiade.

Privind la cele de mai sus și transpunându-ne în domeniul nostru, al managementului resurselor umane, ne dăm seama că un bun profesor trebuie să fie un lider, nu un șef. Liderul e respectat, e ascultat, e urmat într-un mod firesc, în vreme ce șeful, în sensul predominant negativ al termenului, inspiră teamă, chiul și uneori dispreț. Ați remarcat că în acest profil al candidatului ideal la postul de profesor bun figurează doar așa-numitele ”soft skills”?

O perspectivă nu chiar utopică

Nu în ultimul rând, un profesor bun își va aminti întotdeauna de profesorul lui bun, ghidul și mentorul datorită căruia și-a ales, poate, meseria și va încerca să adapteze calitățile acestuia la cerințele prezentului. Desigur, fișa postului nu poate ignora competențele profesionale, care trebuie să fie solide și obținute pe merit. Nu vă oripilează și pe voi să citiți, aproape în fiecare an, că X viitori profesori au fost eliminați din examenul de definitivat în urma unor încercări de a copia? Dacă n-ar fi prinși, cum or reuși să stea liniștiți la catedră după aceea și să le pretindă elevilor să nu vorbească între ei la teză sau în timpul unui extemporal? Dar și asta-i altă poveste… De aici și până la o dezbatere tehnică despre gradele profesionale și despre formarea continuă a profesorilor nu este decât un pas. Le lăsăm experților schimbul de idei și identificarea de soluții privind performanța și modernizarea sistemului de învățământ. Noi doar punem în cuvinte aici o părere ușor nostalgică, fără pretenții de adevăr absolut, bineînțeles.

În curând va începe un nou an școlar. Tare ne-am dori ca toți elevii din România să întâlnească la clasă educatori, învățători și profesori buni, memorabili chiar. Atât cei din școlile cele mai căutate, cu performanțe gonflate nu doar de munca profesorilor, ci și de sumele investite în meditații de către părinți, cât și cei din mai tinerele școli private, cu mijloace mai consistente și cu dorința sinceră de reinventare a metodelor de lucru, cât și cei din zonele vulnerabile, din mediul rural sau din cartiere mărginașe. Aceștia din urmă pornesc de cele mai multe ori în călătoria educației cu un dezavantaj evident. Și asta ni se pare o uriașă nedreptate… La fel de nedrept și nedemn ni se pare că toți guvernanții care s-au perindat din 1990 până în prezent nu au înțeles cât de importantă e educația (lăsăm la o parte periodicele manifeste pe hârtie) și ne întristează că nu putem încheia anunțul de angajare a unui profesor bun cu obișnuitul stimulent: „pachet salarial atractiv”.

Photo by Tim Mossholder on Unsplash