„Examenul maturității” ca oglindă a neputinței sistemului de educație

Orice ai crede, pandemia nu a oprit timpul în loc. Dar a pus frâne economiei, scrâșnind și scoțând scântei sociale. La noi, cetățenii s-au apucat să facă frondă mai ales în perioada de „relaxare” fără să vadă sau să înțeleagă că inconștiența sau credulitatea lor au impact inclusiv asupra economiei, nu doar a sănătății individuale sau colective. În acest context ieșit din comun, aproape că am uitat că luna iunie aduce în fiecare an bucuria absolvirii liceului sau a facultății. Însă, la fel ca în fiecare an, odată ce entuziasmul și emoțiile momentului s-au evaporat, revenim și de astă dată la subiectul integrării noilor generații în piața muncii. Până să apucăm să ne dezmeticim, o nouă generație de absolvenți a ajuns la „examenul maturității” și fie va intra direct pe piața muncii, fie se pregătește pentru admiterea la facultate.

În 2020, mai mult ca-n alți ani, exercițiul intrării pe piața muncii va fi dificil, dat fiind că joburile și stagiile de practică s-au împuținat dramatic. Cererea de forță de muncă depinde de starea economiei, iar capacitatea companiilor de a crea noi locuri de muncă este foarte redusă. E trista realitate pe care o trăim chiar acum, o realitate care ne-a luat prin surprindere pe toți!

An după an, decidenții succesivi din sistemul educațional întârzie pe termen nelimitat reforma și, inexorabil, oferta de forță de muncă bine pregătită și disponibilă scade văzând cu ochii. România speră să primească noi investiții străine, pe măsură ce unele companii se vor relocaliza în Europa. În viziunea optimistă, suntem pe lista țărilor cu un cost al muncii mai redus, deci am putea beneficia de aceste investiții. În viziunea realist-pesimistă, concurența va fi aprigă, toate țările, nu doar cele low-cost, se luptă acum pentru aceleași investiții.

Un criteriu major pentru o nouă investiție, dar nu singurul, privește disponibilitatea forței de muncă bine calificate, cu un cost competitiv. Bifăm (încă) la capitolul cost, chiar dacă există presiuni politice pentru diverse măriri de salariu minim în plină criză economică.

Cum rămâne cu disponibilitatea și cu pregătirea profesională? Azi și în viitor, căci o investiție nu se face pe termen scurt, vei avea nevoie de lucrători și peste 5-10 ani.

Până atunci, privim cu tristețe miile de copii care se pierd pe drum. Rata abandonului școlar în România este explozivă. Un elev din trei nu a reușit să treacă de evaluarea națională – fie au abandonat școala de multă vreme, fie întâmpină un eșec. Dacă liceul nu e pentru ei, pentru că pur și simplu nu sunt pregătiți să ajungă acolo, ce opțiuni le mai sunt accesibile? Învățământul profesional dual a fost și este o speranță, care, din păcate, nu a luat avânt deocamdată, în pofida eforturilor multor companii private care au nevoie cu adevărat de angajați calificați. De altfel, este profund greșit să credem că învățământul tehnologic, profesional sau dual este soluția de rezervă pentru care trebuie să opteze copiii care nu au avut succes în celelalte trasee educaționale. Dimpotrivă, în învățământul dual, companiile investesc în pregătirea profesională a tinerilor pentru a-și asigura, mai târziu, profesioniștii care să stăpânească mașini cu comandă numerică. Dar exemplele de bună practică rămân rare în cadrul sistemului și produc salariați pentru concurenții lor din străinătate, căci chiar și acești absolvenți pleacă la… export.

Despre cei care au abandonat demult școala, sistemul educațional nu știe nimic și nici nu face eforturi să-i reprimească în clase. Și ei tot adulți cu capacitate de muncă devin. Dar dacă nu au absolvit nici măcar opt clase, ce viitor, ce venituri, ce protecție socială au? Când noi vorbim despre digitalizare, un elev din trei abia dacă știe să scrie, iar decalajul între mediul urban și cel rural continuă să se mărească.

Nici la bacalaureat lucrurile nu stau prea roz. Am aflat, dintr-un comunicat al Ministerului Educației și Cercetării, că rata de promovare (înainte de contestații), înregistrată de absolvenții studiilor liceale care au susținut probele examenului de bacalaureat în prima sesiune este de 62,9%. Pentru promoția curentă, rata de promovare este 71,4%, iar pentru promoțiile anterioare – 25%.

Absolvenți de licee teoretice sau tehnologice, tinerii nu știu aproape nimic din ce i-ar putea ajuta să se angajeze (sau să voteze) în cunoștință de cauză. Vloggeri celebri, urmăriți de sute de mii de fani, cer educație financiară, educație civică, noțiuni de politică, de funcționare a societății în general, predate în liceu. Predate pe bune, nu ca să fie bifate. Dar, la drept vorbind, cine le poate vorbi despre piața concurențială a muncii, despre cum e să lucrezi în mediul privat, unde ai de atins indicatori de performanță? Oricât de bine intenționat ar fi, corpul profesoral nu este pregătit el însuși pentru aceste noțiuni. Cum spunea tot vloggerul de mai sus, în felul lui reprezentativ pentru generația sa, „după 12 ani de şcoală ai ieşit pe poarta liceului, în 2020, perfect pregătit pentru anul 1990!”. Așa-i că doare?

Și dacă, totuși, proaspeții absolvenți se îndreaptă către universități, ce facem cu cei mai buni dintre ei, cei pe care-i aplaudăm pentru că au luat note excepționale la bac? Elita e vânată la fel de acerb de universitățile străine. Dacă ați avut curiozitatea să faceți o plimbare la unul dintre târgurile care prezintă opțiunile de studii în străinătate, veți fi văzut și ce succes au. Azi, cei mai buni studenți pot învăța în Europa, cu costuri similare cu cele de acasă, din marile orașe. E mai puțin adevărat pentru universitățile anglo-saxone, dar și acolo sunt soluții de finanțare. Într-un limbaj cinic, părinții care au investit în ani de meditații au aici șansa unui return on investment.

Dacă meditațiile au devenit (aproape) singura șansă ca elevii să obțină note de trecere la marile examene (evaluare națională și bacalaureat) și noi, părinții, acceptăm fără să clipim costul financiar și compromisul moral, atunci e clar că e ceva putred, dincolo de sistem, în întreaga societate. Când apar în spațiul public povești despre profesori care-și fac meseria și își profesează vocația cu adevărat, le privim ca pe o veritabilă gură de oxigen. Suntem în același timp convinși că sunt mii de profesori ca acesta, care au învățat din mers, prin forțe proprii, să-și atragă elevii, să-și digitalizeze metodele de predare. Doar trebuie să le aflăm povestea, care, într-adevăr, nu poate începe fără copii dornici și educați de acasă că trebuie să învețe, fără să-și fure căciula. Și mai trebuie ca mulți să înțeleagă faptul că educația e șansa lor de a ieși din sărăcie, șansa de a deveni adulți responsabili, cetățeni ai societății de mâine.

Dar ce facem cu cohorta medie a studenților, cei care se înscriu cu sutele la universități, uneori obscure? Pentru ei, ce șanse sunt în piața muncii? Ne întreba deunăzi o jurnalistă ce șanse au studenții la istorie să obțină un salariu de 3.000 lei? Chiar așa, ce șansă? Mai niciuna, poate. Avem senzația că și universitățile vânează doar locuri, locuri, locuri cu plată. Nimic rău în asta, e economie de piață, dar cum e să faci Dreptul la ASE, totuși? Oare chiar nu există interes pentru un studiu referitor la ocuparea profesională ulterioară a studenților? Ar fi interesant de văzut câți lucrează în domeniul studiilor, nu-i așa?

Îi pregătește oare sistemul universitar să caute un loc de muncă, să înțeleagă cum funcționează o companie? Câte facultăți combină informația teoretică, abstractă, cu practica meseriei? Mulți studenți chiar lucrează, sunt obligați să o facă încă din timpul studiilor, ca să aibă venituri și să se susțină. Aceștia nu prea dau pe la facultate și întreg sistemul închide ochii. Nu s-au găsit nici aici soluții, iar plagiatul e în floare. E o boală a sistemului, se cumpără lucrări de diplomă și licențe, se copiază la greu, se fac referate de pe net ori ne limităm la chestionare cu alegere multiplă; avem bibliografii prăfuite, laboratoare fără echipamente, digitalizare spre zero. Poate tocmai de aceea, tinerii privesc cu jind către universitățile străine. Odată plecați, oare se mai întorc?

Întrebarea retorică e aceasta: între excelență și abandon, pentru ce se pregătesc tinerii absolvenți? Ce valori le-am transmis prin sistemul școlar și acasă, ce fel de adulți pregătim, asta ca să știm ce salariați vor avea companiile românești în anii ce vin. Responsabilitatea e colectivă, nevoia de reformă e critică pentru viitor.

Photo by Honey Yanibel Minaya Cruz on Unsplash