O fabulă preaconflictuală: bugetarul și privatul

Bugetarul primește tichete de vacanță și privatul își face sânge rău că cel dintâi e plătit din banii lui nu doar ca să muncească (în interesul public, desigur), ci și ca să se odihnească (în interes personal, dar cu efecte imediate și palpabile asupra interesului public și a productivității, tot desigur). Bugetarul îi reamintește privatului că și el plătește impozite, CAS, CASS etc. OK.

Privatul se crucește îndelung cum e posibil ca, în anul de grație 2018, să primești spor pentru că – da, țineți-vă bine, fără emoții! – lucrezi la computer! După care intră pe website-ul posturi.gov.ro, unde constată că încă mai există anunțuri de angajare pentru posturi de secretar-dactilograf. De ce? Pentru că în administrația publică lucrează și acum oameni care le cer dactilografe/ilor să le printeze mesajele de e-mail (asta după ce vine IT-istul la serviciu), mâzgălesc pe hârtie un răspuns, apoi secretara îl introduce într-un program cu nume SF și misterios: Word!

Bugetarul se plângea până nu demult că „muncește cât e plătit”, adică „sunt plătit prost, muncesc… puțin”. Nu prea mai e cazul, se pare. Citim în presă și vedem în jur că statul devine un angajator din ce în ce mai căutat și atractiv, din toate punctele de vedere, inclusiv ca număr de ore efectiv muncite sau ca beneficiar al unor posibile amnistii fiscale.

Privatul care știe și engleză încearcă să-i explice bugetarului că, în limba lui Shakespeare, el se numește „public servant”. Degeaba. La noi e funcționar public. Și așa cum spunea unul dintre foștii prim-miniștri ai Guvernului României (nu vă dezvăluim cine, vă lăsăm vouă bucuria de a vă aminti), e mai greu să dai afară un funcționar public, orice năzbâtii ar face, decât să suspenzi un președinte ales prin vot al României.

Bugetarul îi spune uneori privatului „firmaș”.

Privatul se consideră adeseori „sclav la patron”.

Interesant, pe patroni îi disprețuiesc în egală măsură și bugetarii, și „sclavii”…

Bugetarul consideră că timpul trece, leafa merge. (Apropo, expresia e născută înainte de 1989, dragii noștri tineri cititori și cititoare.) Oricum, obiectiv vorbind, nu se aplică întotdeauna.

Privatul zice că timpul trece, pauza de prânz nu mai vine și eu tot pe salariul minim pe economie rămân (cel puțin pe hârtie). Adevărat.

Parcă am fi în celebra fabulă a lui La Fontaine, „Corbul și vulpea”. Cine-i corbul, cine-i vulpea, vă lăsăm pe voi să decideți. Dar, din nefericire, cam așa a ajuns să arate piața muncii de la noi, cel puțin din perspectiva celui ce-ți semnează contractul de muncă: statul sau patronul.

Și, încă și mai rău, limba română, sub presiunea societății, își dovedește din nou ușurința de a da repede sensuri peiorative unor termeni din vocabularul comun. Și „bugetarul”, și „privatul”(care, ca substantiv, e oricum de dată recentă) au ajuns de-acum să aibă conotații mai curând negative. Nu ar fi, oare, cazul să ne întoarcem la normalitate și echilibru și să ne recâștigăm respectul reciproc? Ce părere aveți? De care parte a acestei falii artificiale vă plasați? Cu ce „echipă” țineți? Fără ultrași, vă rugăm…

Photo by rawpixel on Unsplash