România vulnerabilă față-n față cu munca

Articolul de azi se inspiră dintr-o lectură recentă, tulburătoare și edificatoare. O recomandăm celor care, asemenea autorilor, caută răspunsuri și doresc să înțeleagă nu doar România care reușește, cea care beneficiază din plin de creșterea economică, ci și România vulnerabilă și adesea ignorată. Acea Românie pe care nu dorim să o privim în ochi și despre care se discută pătimaș numai în anii electorali.

Este vorba despre Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, album și document deopotrivă, o carte recent apărută la Editura Humanitas. Cartea e considerată o revelație a anului 2017 și este nominalizată la Premiile revistei Observator Cultural, secțiunea Memorialistică. Ea reprezintă, mai presus de toate, o mărturie – atât scrisă, cât și fotografică – atent culeasă și redată publicului, de Elena și Cosmin, jurnalista și fotograful, care timp de 4 ani s-au documentat pentru acest volum. Cei doi au știut să observe discret, la fața locului, să se contopească printre oameni și să nu judece. Câți dintre noi pot acest lucru? Vă invităm să-i citiți și să le susțineți proiectele, căci se pregătesc de o nouă călătorie inițiatică.

La omul sărac, nici boii nu trag – chiar și când muncește

Autorii descriu – trist și autentic – parcursul social, educațional, integrarea în muncă și discriminarea cu care se confruntă persoane cu dizabilități, romi, victime ale violenței și abuzurilor, copiii instituționalizați la ieșirea din sistemul de protecție socială, fete din comunitățile tradiționale devenite mame mult prea devreme, deținuți din penitenciare sau din centrele de reeducare pentru minori… toți acei oameni pe care, sociologic vorbind, îi clasificăm în „grupuri vulnerabile”. Știm, știm, e mai confortabil să ștergem cu buretele realitatea sau pur și simplu să o ignorăm, mulțumindu-ne să spunem „m-am săturat de atâta mizerie, nici nu vreau s-o mai văd…”

În terminologia Uniunii Europene, în strategii și politici naționale, evoluția acestor categorii de persoane este legată de procesul de incluziune socială, de politici și fonduri publice destinate egalității de șanse și non-discriminării, pentru a le oferi un trai considerat decent și dezirabil pentru standardele naționale. În centrul acestor politici stau educația și ocuparea profesională, dar, să nu uităm, simplul acces la un job nu garantează ieșirea din sărăcie. Astfel, sărăcia din muncă (“in-work poverty”, adică expunerea la sărăcie a persoanelor ocupate profesional) crește în România (18,8%) invers proporțional cu nivelul de educație. Ne remarcăm în mod negativ, din nou, în statisticile europene, și asta într-o țară care raportează oficial o rată a șomajului foarte mică în comparație cu media UE.

Cineva să-ți explice ce înseamnă viitor…

Realitatea – așa cum o prezintă Elena Stancu și Cosmin Bumbuț – este departe de promisiunea publică. Despre ce egalitate de șanse vorbim atunci când nevoile de bază ale omului nu sunt acoperite? Ce așteptări avem de la cetățeni fără acte de identitate, fără locuință, pentru care obiectivul zilnic este supraviețuirea?

«Ei sunt doar trei dintre cei 5.754 de români cu buletine provizorii pe care scrie „lipsă locuință” (…). Alți 154.728 de români nu au acte de identitate, 52.449 nu au o locuință (deși acest lucru nu e menționat în buletinul lor) și 93.830 trăiesc în condiții improprii; zeci de mii de români nu au privilegiul de a alege ce fel de viață vor să ducă.», spun autorii.

„Majoritatea celor care trăiesc pe stradă nu-și fac niciodată planuri, e important să supraviețuiască azi, să mănânce azi, să nu înghețe azi.”

Cum să ne iluzionăm că singuri, fără sprijinul societății, vor înțelege că singura șansă o reprezintă educația, pe termen lung, în condițiile în care perspectivele lor de viitor sunt egale cu zero?

„Ca să vii și mâine la școală trebuie să-ți pese de viitorul tău, ca să-ți pese de viitorul tău trebuie ca cineva să-ți explice ce înseamnă viitor.”

Luând în considerare că o treime din populația României trăiește în sărăcie, se confruntă cu lipsuri grave și nu-și poate asigura un trai decent, discrepanța dintre România care reușește și cea vulnerabilă și ignorată este incomensurabilă. Un studiu al Băncii Mondiale realizat pentru Ministerul Muncii arată că riscul de sărăcie este de 3 ori mai mare în mediul rural, iar harta sărăciei ilustrează fără tăgadă regiunile cu cea mai mare expunere socială (Nord-Est – 33%, Sud-Vest – 30%, Sud-Est – 29%,). În medie, 28.000 de copii abandonează anual școala, în clasele I-VIII. În ultimii 5 ani, însumăm peste 200.000 de copii între 3-17 ani care nu urmează nicio formă de învățământ. Mai mult de o treime din persoanele cu nivel redus de educație (mai puțin de 8 clase) sunt afectate în mod durabil de sărăcie. Pentru o mai bună înțelegere a subiectului, sub-performanța națională merită comparată cu alte țări UE. Ce vedem? Abandon școlar peste media europeană și în creștere, insuficiente structuri de tip „a doua șansă”, angajabilitate scăzută pentru tinerii cu un parcurs educațional limitat. Cercetările statistice atestă faptul că nivelul de școlarizare este cel mai important predictor privind deținerea unui loc de muncă. În egală măsură, factorii socio-demografici, inclusiv cei cu impact negativ asupra angajabilității, explică 80% din variația statutului ocupațional (doar 20% depinde de contextul economic local) (O piață incluzivă a muncii în mediul rural, raport de cercetare, POSDRU/83/5.2/S/57941).

În anul Centenarului, cum unificăm cele două Românii?

„Sărăcia înseamnă să nu ai acces la informații, să-ți pierzi stima de sine, să te acoperi de un văl gros de apatie și să încerci să trăiești cu tine fără să fii cuprins de disperare.”

Și nu de milă și compasiune au ei nevoie, deși discriminarea și pasivitatea sunt comportamente frecvent descrise de autorii noștri, ci de acțiune coerentă, adaptată nevoilor specifice. În absența acesteia, șansele lor de a ieși din cercul vicios al sărăciei și excluziunii sociale sunt minime. Viitorul nu se poate rezuma la ajutorul social, iar valorizarea „muncii” este o responsabilitate a comunității în ansamblu, nu doar a mediului familial.

„Piața muncii este în criză!” „Nu mai are cine munci!” Nu trece zi să nu auzim asemenea afirmații în presă, la conferințe, întâlniri de afaceri. Suntem și noi convinși că România se află într-o situație fără precedent în istoria recentă. Sporul negativ al populației și emigrația masivă au un impact vizibil în sate și în orașele mici, în școli și universități, care au rămas fără elevi și studenți, și, evident, la angajare.

Ce ne uimește însă este absența preocupării pentru identificarea unor soluții concrete, cu efect pe termen lung. În mentalul colectiv, fenomenul este abordat superficial și, adesea, țapul ispășitor este arătat cu degetul rapid și fără drept de apel: asistatul social. El, care beneficiază de sprijin financiar public, este leneș, neinteresat de muncă, în mare, se spune chiar și cu voce tare, este o povară pentru societate.

Elena și Cosmin ne deschid ochii și contribuie cu mijloacele lor la schimbarea mentalității majorității față de minoritate. Oricare minoritate. Dar adevărata schimbare nu se va produce fără sprijinul colectiv al statului, dar și al societății în general. Adică, inclusiv al nostru.