Să fie echitate profesională, dar doar pentru căței!

După atâtea decenii de comunism, care au erodat masiv bazele meritocrației în România și au cocoțat până în zilele noastre, printr-un jalnic ecou, de care nu scăpăm nici la aproape 30 de ani de la decesul oficial al sistemului, un lung șir de „nemeritați” în ierarhii, nu vi se pare și vouă că dacă ne asumam traseul schimbării colective eram acum departe? Cu condiția să luptăm mai mult pentru schimbare și să nu mai tăcem. Da, am evoluat enorm toți, la nivel personal, dar, ca societate – în afară de momentele fierbinți și cu adevărat cruciale, am rămas, parcă, la fel, victime ale unui individualism care preferă să trăiască în propria sa bulă… Egalitate? No way! Nu suntem egali! Fraternitate? Să fim scutiți, vă rog! Solidaritate? OMG, așa s-a numit și Ministerul Muncii la un moment dat… Acum e botezat al Justiției Sociale. Și mai rău. Echitate? De unde și, vorba ceea, de ce?

S-o spunem franc: ni se pare că nimeni nu mai judecă în termeni de ce e just, echitabil și corect pentru toți, ci doar în funcție de cât de plin e buzunarul propriu – sau cât de plină de oportunități de dezvoltare (leafă mai mare, adică, în general) e cariera. O fi bine, o fi rău… cine știe, dar scriem despre asta tocmai pentru a afla și părerile voastre.

Fără îndoială, discuția are tente filosofice și politice, fiecare veți avea propriul răspuns și propriile experiențe de viață… La prima vedere, principiul egalității (în fața legii ori egalitatea de șanse) este incontestabil. Dar pe fond, există oare „inegalități juste”? Meritocrația în sine face parte dintre acestea. Ești competent, deci meriți să fii promovat și recompensat ca atare. Dar dacă șansele nu sunt de partea ta? Dacă locuiești, de pildă, într-o regiune defavorizată sau faci parte dintr-o familie aflată în sărăcie, cu siguranță o serie de măsuri de discriminare pozitivă ar reprezenta un impuls necesar, așa încât să luăm cu toții startul din aceeași poziție, cu șanse egale în viață, și nu dintr-un pole position mai mult sau mai puțin meritat. În acest caz, echitate înseamnă egalitate. Dar echitate înseamnă și să recompensezi pe fiecare după merit, după contribuția reală în societate.

Ne-am gândit la toate astea în contextul actual, când o declarație a unui om politic despre eliminarea facilităților fiscale acordate IT-iștilor a mai născut o furtună într-un pahar de apă. Faptul e consumat, industria a băgat deja degetul în borcanul de miere, au fost acordate privilegii, lumea a fost convinsă că sunt benefice sau insignifiante, aduc o incontestabilă creștere economică, dar…

Egalitate? Sigur, nu. Echitate? Depinde. Realitatea românească ne-a arătat că de îndată ce am creat o excepție, alte categorii profesionale au pretins-o la rândul lor. În companii, când a apărut acest avantaj acordat IT-iștilor, s-a extins aproape automat și celorlalți angajați, care aveau a face cu hardware, nu cu software. Sigur, IT-iștii produc X-la-sută din PIB, dar sunt mai importanți ca oamenii care produc pâine? Sau cartofi? Pe aceleași principii, aceleași privilegii au fost aplicate domeniului cercetării și dezvoltării, ori mai recent, în domeniul construcțiilor. Cine urmează? E just, e echitabil ca o categorie profesională să contribuie puțin spre deloc la construcția de ansamblu? Cu siguranță, managementul prin excepții rezolvă probleme de moment, iar în acest caz concret, pe termen scurt-mediu încurajează consumul și face mai atractive companiile din acest sector de activitate (mai ales în fața riscului de migrație) E un echilibru fragil între ce e sprijin sistemic și ce e privilegiu. Cum îl rezolvăm?

Photo by Jessica Sysengrath on Unsplash