Despre RESPONSABILITATE, în aceste vremuri grele și tulburi

Trebuie numai să ne uităm pe geam, să mergem pe stradă sau, și mai rău, să citim știrile, ca să ne dăm seama cât de mult avem nevoie acum de responsabilitate, ca formă neîngenuncheată de supraviețuire și ca motor pentru pașii înainte. Ca de aer, chiar dacă îl respirăm mai greu pe sub mască. Trecut-au 30 de ani de la „liberarea” de sub jugul regimului comunist, și conceptul de responsabilitate rămâne tot diluat, tot colectiv, tot neasumat.

Ne vorbesc evenimentele cotidiene, așa triste și distopice cum sunt. Ne aduc aminte de subiecte filosofice pe care le ignorăm, le ștergem cu buretele de mulți ani. Și, periodic, pentru că istoria se repetă, ne zguduie din temelii realitatea. Transpunem principiile în fapte? Dacă da, e valabil și în viața de salariat, și în viața de cetățean, și chiar în cea personală. Sunt, de regulă, cele trei caschete cu care jonglăm zi de zi.

Le aducem și pentru tine în prim-plan, cu speranța că vor zămisli măcar câteva minute de reflecție și o licărire de speranță pentru viitor.

Înainte de a vorbi despre alții, să ne uităm întâi în oglindă. Înainte de a-i judeca pe alții – pe manageri, pe colegi ori chiar pe politicieni – să ne asumăm responsabilitatea pentru faptele proprii. Desigur, nimeni nu e și nu se simte „de vină” pentru nimic. Apropo, a fi responsabil pentru ceva nu echivalează cu verdictul de vinovăție pentru acel ceva, dar la noi această zgură supraviețuiește…

Nu există, oare, în aproape orice echipă, un Cutare care nu-și asumă responsabilitatea nici pentru ce face, nici pentru că nu face? Întotdeauna e altcineva „de vină”, că nu i-a zis, că i-a spus prea târziu sau într-un mod neclar ce trebuie să facă. Numitul Cutare și-a făcut obiceiul bine înrădăcinat de a aștepta sarcini, de a se feri de responsabilitate, de a se ascunde sub un munte de ștampile și în spatele unui lung șir de mesaje de email, atât de lung, încât poate să se pitească după el, deși are 1,95 m.

Cu cât instituția în care lucrează Cutare e mai mare și mai caracatiță (i se mai spune și „matricială”), cu atât responsabilitatea lui se diluează și își pierde din însemnătate. Orice document are zece semnături și fiecare răspunde „pe bucata lui”. Per ansamblu, la sfârșit, semnează Boss ca primarul. Nu sună cunoscut?

Privind din alt unghi, azi, responsabilitatea înseamnă transparență și etică. Pentru că nu mai poți vinde orice, oricui, fără să dai socoteală, pe principiul că scopul scuză mijloacele – avem reguli și politici de integritate, conflict de interese, complianță etc. în multe din domeniile sensibile. Doar pentru banul public se pare că ele nu se aplică, acolo mai toată lumea gustă cu nesaț din borcanul cu miere. Iar când vine vorba să dai socoteală – căci, nu-i așa, ești responsabil și cu semnătura – poți scoate povestea cu „greaua moștenire” sau poți insinua ștrengărește că „ai greșit, dar ai și făcut”.

Cea mai departe de noi este memoria și, în directă legătură, asumarea trecutului. Sigur, noua generație nu este responsabilă de păcatele celei dinainte, cu excepția situației în care a profitat, pe cont propriu, de avantajele de a fi „fata lui…” sau „băiatul lui…” sau de a obține titluri, diplome și moșteniri, prin căi ocolitoare, așa cum au mai făcut și alții înainte. Cutare (cel de mai sus) are CV-ul plin de cursuri de formare făcute de formă, de titluri sforăitoare, de mastere și doctorate plagiate, căci nu-i așa, el se perfecționează încontinuu… ☹ Viața profesională trece rapid pe lângă el, el trece prin ea ca un surfer care taie îndrăzneț valurile și, culmea ironiei, dă dovadă de încă o lipsă de responsabilitate: culmea, vrea să avanseze în carieră, se visează ȘEF de serviciu. Uită, însă, că nu prin concurs a devenit acea rotiță și că a ocupat postul la recomandarea lui Nașu’, mare om, mare caracter, om de comitet, i-a dat și repartiție pentru casă!

Ah, da, mai este și speranță de mai bine, sunt printre noi oameni, profund diferiți, pentru care a face bine, a se interesa de aproapele lor, este o menire, o vocație. Sunt cei capabili să se implice și în viața cetății pe lângă job și familie (și nu pentru a obține vreun ciolan). Vine o generație tânără, despre care se spun o groază de clișee nemeritate: că n-au citit o carte, că nu știu să scrie în limba română, că fac prea multe figuri când vine vorba de un loc de muncă ș.a.m.d. Acești tineri, însă, sunt cei care se implică în viața cetății, care participă cu drag la acțiuni de voluntariat, sunt creativi și implicați, merg cu bicicleta, protestează în piețe publice când se simt călcați în picioare, au început chiar să și voteze și refuză să mai dea șpagă sau să se aplece în fața unui funcționar public plătit de ei. Au idei și principii ferme. Unul dintre ele e responsabilitatea. Față de ei, în primul rând, că altfel cum ai putea fi responsabil în raport cu cei din jur?

De aceea nu ne pierdem speranța. Viața, așa cum o știam până în 2020, se rescrie sub ochii noștri.

Photo by Jon Tyson on Unsplash