Ești în garden leave sau te-ai apucat de grădinărit ?
20 octombrie 2021
Ne uităm în jur, cu tristețe, cu revoltă, cu stupefacție și tot încercăm să pricepem ce se întâmplă dincolo de cifre, comunicate de presă și declarații politice. Căutăm și citim analize și statistici care leagă situația dramatică din țară de analfabetismul funcțional și de incultură, de rezultatele la testele PISA, de nivelul produsului intern brut și, implicit, de sărăcia care sufocă o bună parte din România, de eșecul în comunicare al autorităților, de impactul uriaș al știrilor false, de toxicitatea rețelelor sociale ș.a.m.d.
Tocmai am ratat un test istoric, prin care națiunile din Europa și-au arătat maturitatea și încrederea în știința secolului XXI. Dar nu-i nicio surpriză aici. În primul rând, politicienii au monopolizat „comunicarea strategică”, imaginându-și că va fi suficient ca să controleze criza. Apoi, românii nu au încredere în aleșii lor, iar aceștia, în loc să ia măsuri ferme și să trimită mesaje clare către populație, s-au complăcut în ipocrizie ori în tăcere. Ba mai mult, unii au jucat din plin cartea manipulării, strategice și ea. Prea puțini au îndrăznit o poziționare fermă, de teama sondajelor, a congreselor ori a pierderii funcțiilor. Mulți dintre semenii noștri nu au încredere nici în medici, iar deteriorarea continuă a serviciilor din spitale, absența igienei, a medicamentelor sau nerespectarea protocoalelor medicale au contribuit la această criză de încredere. Panaceul e crema de gălbenele, bineînțeles, iar medicul de familie se complace în eliberarea de avize, scutiri și certificate, în loc să-și joace rolul cheie în comunitate.
Nu-i de mirare că pe acest soclu putred manipulările au prins, iar manipulatorii au devenit noii guru. Nu-i de mirare nici că informațiile false și teoriile conspirației au găsit aici teren fertil. Publicul larg n-a fost obișnuit cu gândirea critică, nici cu dezbaterile de idei. Fie a crezut și n-a cercetat, fie a închis disprețuitor televizorul căutând informații lejere, care să nu-i perturbe liniștea.
Chiar și Bursa de la București a ales să se decupleze de la realitatea noastră de zi cu zi, ca și cum contextul social, politic și sanitar nu ar influența viitorul economic. Analiștii preferă să-și pună perna pe cap deocamdată, banii și acțiunile se schimbă în tăcere.
Dar tăcerea e complice, în timp ce în vremuri grele și tulburi e nevoie de RESPONSABILITATE. Am mai scris aici pe acest subiect, chiar în primul an de pandemie. Desigur, tăcerea e protectoare, nu te ia nimeni la ochi, nu-ți trimite nimeni vreun control, poate chiar faci bani în vremuri de criză. Oportunități sunt destule. E calea facilității, să preferi să te uiți în altă parte, sub pretext că tu ești actor, cântăreț, companie privată, lider inspirat dar fără voce etc. „NU E TREABA MEA să mă exprim pe acest subiect”, auzim ici-colo și în aceste zile. Asta e soluția cu care ne dezinfectăm pe mâini când e prea complicat să facem ceva, chiar și o simplă sesizare. Așteptăm SĂ SE FACĂ. Pare că suntem prinși în capcana diatezei pasiv-reflexive. Nu ne asumăm rolul de agent al acțiunii și nici nu răspundem la întrebarea: „de către cine?”.
E nevoie și de TRANSPARENȚĂ. Nu-i ușor de asumat, în general adevărurile crude dor. Iar calea de facilitate este să tragi preșul frumos peste problemă, ba mai mult, să elimini avertizorul de integritate. Să știi și să nu-i lași pe alții să spună este un reflex autoritar, o lașitate, o ipocrizie în plus. Statul român se teme intrinsec de transparență, dar opacitatea se întâlnește și în educație, și în mediul privat, chiar și în tabuurile familiale. Nu-i de mirare că-i nevoie și de data asta de legiferare, pentru a schimba regula jocului. Ai auzit de Directiva whistleblowing? Va deveni foarte curând o obligație a tuturor companiilor și instituțiilor de o anumită dimensiune. Da, va deveni o obligație să ajuți oamenii să spună ce nu-i în regulă, unde se încalcă legi, cine comite un abuz ori o faptă penală?
Ne lipsește și azi și-n fiecare zi preocuparea pentru INTEGRITATE. Cum să taci și să refuzi să-i sancționezi (legal, moral…) pe cei din breasla ta, din corpul tău profesional, atunci când își încalcă atribuțiile, jurămintele, etica și deontologia? Justificări se găsesc mereu destule: nu avem bază legală, nu eram eu atunci la conducere, a primit sprijin politic, a furat, dar a și făcut. Nimeni nu este perfect și nu poate arunca piatra, dar vine o vreme când ipocrizia, lașitatea și lipsa de asumare a responsabilității produc catastrofe.
Nu putem arăta cu degetul doar către alții, către cei care vremelnic ne guvernează. E și despre fiecare dintre noi. Mai întâi, suntem convinși că putem ocoli multe reguli. NERESPECTAREA REGULILOR e un mod cvasi-generalizat de a fi/ de a supraviețui în România. La coadă la magazin, în trafic, la doctor, la locul de muncă, regulile par să fi fost concepute special pentru a fi încălcate, de atât de mulți dintre noi. „Mă descurc eu cumva”, adică mă fofilez. Ocolesc. Evit. Mă fac că nu aud. Angajez la negru oameni care au nevoie de o pâine, optimizez chiar (fiscal) venituri ale business-ului meu, căci – nu-i așa? – trebuie susținut antreprenoriatul. Fumez în birou sau ies cu papucii de spital la o țigară în fața clădirii, apoi intru înapoi în saloane. Regulile nu sunt PENTRU MINE.
Tăcerea e complice și atunci când știi și nu spui. Înveți de mic că NU E FRUMOS SĂ PÂRĂȘTI, adică e mai rezonabil să taci și, eventual, să suferi singur. Azi, subiectul hărțuirii e cu mult mai cunoscut, dar e încă prilej de ironii fine sau grosiere despre #metoo sau alte campanii de tip name & shame. Dacă lucrezi într-o companie ce afișează integritatea ca valoare și asiști tăcut la abuzuri, ai două opțiuni. Ridici problema sau renunți. Dacă decizi să rămâi, să-ți ții gura în schimbul salariului, faci parte din problemă. A fi activist are un preț, e dificil, e consumator de timp și energie, ba chiar periculos (vezi presa de investigații). Te iau mulți peste picior, considerând că dacă te opui, dacă spui ce crezi, ești de-a binelea anarhist sau cum se spune acum, nu ești responsabil. Ca și cum responsabilitatea înseamnă abandonarea tuturor valorilor și principiilor. În România noastră de azi, pare mai simplu să întorci privirea decât să ridici vocea.
Statul eșuat a ajuns mai ruginit ca epava de la Vama Veche și mai înfipt în mâl ca cea de la Costinești. Mai poate fi pus pe linia de plutire? Optimist și încrezător, am spune că da, deși fatalitatea înconjoară azi fiecare familie din România. Ne uităm neputincioși, resemnați și imobili la televizor sau pe Facebook, încă ne mai uităm în gura manipulatorilor. Până când?
Articole similare:
Abonează-te la newsletter: