Tragem linie și facem un bilanț într-un an ieșit din comun

E final de an și vremea inevitabilului… bilanț. Scriem pe blog de peste patru ani, dar nu a fost și, sperăm, nici nu va mai fi un an precum 2020. Pentru noi, 2020 trebuia să fie un an în Classic Blue, precum culoarea Pantone, un an în care ne întorceam la valorile clasice ale resurselor umane. Puțini parteneri se pot lăuda că anul care se încheie a fost unul bun și armonios. Îl doream echilibrat și s-a transformat, repede și pe neașteptate, într-un cataclism planetar cum nu ne-a fost dat să trăim până acum. Îl doream consistent și constant, dar el a fost dominat de incertitudini apărute după o răsturnare teribilă de situație. Îl doream uman și exact așa a și fost, doar că nu în sensul pe care-l anticipam. La bilanț, iată câteva idei și concluzii care par a se desprinde din acest roller coaster pe care l-am trăit împreună.

Anxietate. E de departe sentimentul cel mai prezent, atât în viețile, cât și în companiile noastre. Acolo unde criza a zdruncinat afacerile, anxietatea (colectivă și/sau individuală) a lăsat urme adânci în comportamente, în încrederea față de angajator. Se vede treaba că nici conduita angajatorilor nu le-a oferit un sentiment de încredere salariaților, ba chiar unii s-au grăbit ori au fost pur și simplu nevoiți să se despartă de angajați. Nu întotdeauna au făcut-o cu eleganță, și nici măcar cu respectarea legii De altfel, mulți angajatori de mari dimensiuni au pus la dispoziția salariaților programe de asistență psihologică, inedite în planurile lor de formare.

Improvizație. Într-o bună zi (de martie), eu, tu, noi toți ne-am luat laptopul și dosarele, agenda și floarea de pe birou și am plecat acasă. Cine a fost pregătit pentru telemunca generalizată, să ridice mâna sus! Cine a fost pregătit să revină la birou doar în contingente numărate și pe bază de voluntariat, să ridice mâna sus! Cine a fost pregătit să gestioneze în paralel ședințe pe Teams, școala online a copiilor, mâncarea de pe aragaz și vreun curier la ușă, să ridice mâna sus, dacă mai are vreo mână liberă. Ne-am descurcat, într-o uriașă improvizație și încă gestionam lucrurile așa cum vin, fără prea multă anticipare.

Tăierea costurilor. Sintagma aceasta are, evident, conotații negative, așa că nu o găsiți prea des prin textele inspiraționale care insuflă adeziunea la valorile corporatiste. Dar s-a pornit iar un tăvălug, greu de oprit, ca orice bulgăre de zăpadă, în care companiile caută resurse să-și eficientizeze activitatea, măcar înainte de bilanț. Ceea ce ne face să ne gândim că eficientizarea ar trebui să fie un efort constant, nu doar un reflex de criză. S-a terminat cu teambuilding-urile (nici condițiile sanitare nu au permis așa ceva), cu multe training-uri, cu stagiile plătite, cu salariații pe leasing, cu unele angajări, cu amenajările simpatice de birou, cu cadourile corporate și lista continuă cu serviciile de consultanță (deh), cu bugetele marcomm, ba chiar și cu unele investiții. Sunt bani strânși pentru zile mai negre, repede cheltuiți pe termoscannere și pe tone de dezinfectanți.

Siguranță și sănătate în muncă. Ei, ce să vezi? SSM-ul a ieșit brusc în prim-plan! A devenit critic pentru organizație să stabilim măsuri de igienă și planuri de revenire la birou, să trasăm marcaje la sol și să instalăm panouri de plexiglas la cantină. A fost un succes (scump, ce-i drept), acolo unde existau deja planuri de contingență și de continuitate a afacerii, acolo unde oamenii știau să se protejeze pe ei, dar și să-i protejeze pe ceilalți printr-un comportament riguros și responsabil. A fost și este un eșec acolo unde oamenii erau obișnuiți să ia in derâdere regulile de sănătate și siguranță, unde echipamentele de protecție individuală nu se purtau sau nici nu existau. Au și angajatorii responsabilitatea lor de a fi transformat acest domeniu într-o Cenușăreasă plictisitoare și birocratică, unde doar acoperirea cu hârtii contează, nu și respectarea regulilor. Într-o țară construită de muncitori în șlapi, eventual muncind la negru, cu restaurante în care gătesc și servesc oameni ce abia au revenit de la țigară ori în care livratorii gonesc pe șosele cu mașina de serviciu, de ce să ne mirăm că respectarea regulilor de siguranță, igienă și de protecție încă îi contrariază pe atâția?

Distanțare și izolare. După nouă luni de distanțare și telemuncă, ce-a mai rămas din atmosfera formală și informală a echipelor noastre? Bancurile și informațiile se transmit de când lumea la pauza de cafea, la prânzul de la cantină; echipele se sudează în exerciții sportive, amuzante ori la o bere în teambuilding. Izolarea are deja efecte negative inedite și azi a devenit o performanță ca la ședință să nu ai camere off și colegi care brusc nu mai doresc să fie văzuți și se retrag mai adânc în bula proprie. De când contează coafura mai mult decât echipa? De aici și imperativul de a construi noi reflexe manageriale, adaptate distanței și unui alt mod de coordonare al echipelor. Pe nepusă masă, conferim echipelor mai multă încredere și cooperare, în speranța menținerii nivelului de productivitate cerut de activitate.

Politici publice de suport. Cine ar fi crezut că mediul privat va avea nevoie de perfuzii și că se vor investi miliarde din bani publici pentru susținerea economiei naționale? Au fost și sunt sectoare întregi închise administrativ sau forțate să accepte o diminuare drastică a veniturilor. Peste un milion de oameni s-au aflat în șomaj tehnic la un moment dat, toți din mediul privat, sute de mii de contracte au încetat – le-am numărat zi de zi cu înfrigurare, le-am număra și acum, dar cifrele nu mai sunt comunicate cu la fel de multă transparență. Perfuzia de fonduri publice nu putea fi suficientă într-o țară cu rezerve secătuite de guvernări defectuoase în care banii „se dau” pe criterii populiste și electorale. Sprijinul public nu e suficient nici în țări cu bugete mai generoase, dar are meritul de a menține la limita supraviețuirii unele afaceri. Vom vorbi din nou despre ele și în anii care vin, căci finanțarea reconstrucției anumitor industrii va fi crucială în criză.

Digitalizare. Criza a forțat chiar și sectorul public să-și înceapă propria digitalizare. Le-au trebuit luni bune autorităților să accepte că formarea profesională certificată se poate petrece și online, dar ce să vezi, cele mai multe programe nu erau certificate decât pentru prezența în sală. Nici până acum nu s-a rezolvat semnătura electronică pentru documente legate de muncă, așa că improvizația continuă. În companiile noastre, fluxurile de documente au fost brusc perturbate de munca la distanță. Culmea e că unele corporații, din motive de securizare a informațiilor confidențiale, încă mai solicită documente semnate și ștampilate în original, deși semnăturile electronice sunt perfect valide. În același stil, băncile se întrec în a solicita clienților să se prezinte personal la ghișeu pentru actualizarea datelor. Avantaj clar, trecerea bruscă în telemuncă a dus la scăderea masivă a consumului de hârtie de imprimantă, acum parcă nu mai e nevoie să imprimi toate prezentările, CV-urile ori rapoartele. A devenit flagrantă nevoia de a accelera digitalizarea forței de muncă, unde România nu stă tocmai pe roze, deși uneori, din birourile noastre conectate, avem impresia că toată lumea este e-muncitoare.

Reziliență. Cine spune „reziliență” înțelege și acceptă că există traumă. Am păstrat reziliența pentru final, căci datorită plasticității lor extraordinare, oamenii și organizațiile găsesc în interior capacitatea de-a rezista și de-a continua printr-un semnificativ efort personal și colectiv. Suntem nevoiți să învățăm să fim mai puternici, poate mai puțin emoționali, ne armăm carapacea și ne reorientăm pe valorile fundamentale, mai multă empatie și solidaritate față de semenii noștri, dar și pe o anume modestie și simplitate, care pot diminua parțial nivelul de frustare și de anxietate. Last but not least, chiar nu este momentul să dai cu fugiții, iar de la lideri se așteaptă curaj managerial pentru deciziile dificile. Afacerile se reinventează: hotelurile propun oferte cu duș pentru orășenii fără apă caldă (no kidding), pentru telemunca într-un cadru agreabil, departe de oraș sau pentru ședințe foto… restaurantele își adaptează ofertele și caută să mențină echipele… Din inovație vine salvarea. Iar pentru echipele de resurse umane, asta poate să ducă spre noi inițiative solidare, mai incluzive. Experiențele pozitive se nasc adeseori din contexte nefericite sau negative.

Bilanțul lui 2020 e dificil, dar exact asta avem noi, oamenii de resurse umane, de făcut pentru anul ce vine. Să gândim din mers noul normal, astfel încât salariații, clienții, candidații să-și continue parcursul, să-și găsească din nou drumul și rolul în noile condiții ale jocului. Asta, desigur, până nu vom fi depășiți de o nouă criză și până vom ajunge la un nou bilanț.

Photo by Adam Tinworth on Unsplash