E început de an, oare ce s-a întâmplat în 2020 a fost aievea?

„Ce an lăsăm în urmă!” Așa a spus Angela Merkel în discursul de Anul Nou, ultimul pe care l-a susținut în calitate de cancelar al Germaniei și din poziția ei de cea mai puternică femeie din lume, potrivit faimosului top Forbes. Discursul ei va fi cât de curând studiat la cursurile de comunicare publică. Dacă nu l-ați văzut/ ascultat, iată-l aici, subtitrat în limba engleză. Merită cu prisosință să petreceți câteva minute ascultându-l. Într-adevăr, ce an ne-a fost dat să trăim… Și deși românii au încercat să spargă ghinionul de Revelion cu petarde și artificii, e urmat de încă un an în care nu știm aproape deloc la ce să ne așteptăm!

Anul Pandemiei a fost definit și traversat în fel și chip. Fiecare dintre noi a ținut piept asaltului cotidian cum a știut, cum a putut, cum a vrut sau… cum s-a nimerit. Și-au pierdut viața foarte, foarte mulți oameni și, totuși, suntem invadați de nenumărate teorii ale conspirației ocultei mondiale, unele atât de fantasmagorice și de ridicole încât ne-am întrebat cum le poate crede un om adult, cu drept de vot. Unii s-au redescoperit. Bravo lor! Întreaga omenire a suferit. Economia a încasat un upercut în figură și e încă amețită, în pofida proiecțiilor optimiste. Zeci de milioane de angajați și-au pierdut joburile și, implicit, veniturile. Politicienii din aproape toată lumea s-au întrecut în gafe, bâlbe, ezitări. Mulți s-au trezit și au acționat prea târziu și prea încet, ca după o mahmureală cruntă. Senzația generală a fost că nimănui nu-i venea să creadă ce se întâmplă… Dar s-a întâmplat și, deși vedem o luminiță pâlpâind la capătul tunelului, omenirea mai are de tras.

Noi, la BPI group Romania, am ales, pentru că am putut, siguranța echipei și am migrat aproape toate activitățile la distanță, în căldura protectoare a căminelor noastre, plătind doar prețul izolării și al interacțiunii mediate de ecrane. Inedit într-o meserie în care contactul cu clienții și candidații a fost și este cotidian. Companiile din alte domenii și angajații lor nu au avut acest privilegiu, mai ales cei din prima linie ori din activități direct productive.

Nu e nicio surpriză atunci că, pe blogul nostru, cel mai citit articol al anului 2020 a fost Viitorul muncii. Cum va arăta ziua noastră de muncă distopică. A apărut pe 23 aprilie și suna un pic orwellian, absurd, poate cinic, dar se vede treaba că nu ne-am înșelat prea mult. La final, îi încurajam pe cititorii noștri să respecte recomandările de aici. Unele sunt elementare, dar oamenii s-au grăbit să sărbătorească bahic aparentul deznodământ al primului val al pandemiei și iată unde s-a ajuns la început de an.

Al doilea în topul preferințelor voastre a fost un articol în care spuneam așa: „De câteva săptămâni, zeci de familii din micul oraș au moralul la pământ. Compania a decis să-și închidă fabrica, insuficient de productivă, cu echipamente îmbătrânite, perimate moral, dar cârpite cu curaj de angajați pricepuți. Mai toți au minimum 15 sau 20 de ani vechime și în puțină vreme își pierd locul de muncă. Pe plan local, vestea închiderii nu a tulburat nici politicienii, nici presa județeană. Doar antreprenorii din apropiere se declară (în teorie) interesați să preia câțiva oameni. Urbea își continuă rutina fără să clipească.” L-am publicat pe 5 martie, înainte de instituirea stării de urgență și, dacă doriți să îl (re)citiți, se numește: Jurnal de outplacement. Realități care ne privesc. Pandemia nu a făcut decât să agraveze lucrurile despre care vorbeam acolo. Apropo, acesta a fost și cel mai comentat articol pe pagina noastră de Facebook, poate și pentru că mulți oameni s-au regăsit în postura angajaților trecuți de o vârstă, care nu-și mai pot găsi de lucru în orașele pustiite economic ale României și pentru care autoritățile nu știu sau nu vor să facă nimic.

Următorul în clasament s-a plasat: Zece acțiuni necesare dacă vrei ca angajații să revină la birou. Aici, la sfârșit de aprilie, ne-am lăsat luați de val și ne-am îmbătat puțintel cu speranța că viața noastră va reveni la o oarecare normalitate. N-a fost să fie, dar, recitind articolul, recomandările de atunci stau în picioare.

În februarie am publicat Patul lui Procust și stereotipiile recrutării. Din multitudinea de bias-uri cu care se confruntă mintea oamenilor de HR, am identificat câteva, cu exemple reale, extrase din activitatea noastră de consultanță. Încă nu știam că viața tuturor urma să fie constrânsă peste câteva săptămâni de un alt fel de pat al lui Procust. Nu în ultimul rând, TUPEUL în alb și negru, un echilibru fragil în relațiile cu ceilalți a fost o încercare de a discerne între îndrăzneala cu valoare adăugată și obrăznicia autosuficientă. Amândouă sunt perene, fie că e an de pandemie sau nu…

Prima zi la job nou. Cum te prezinți și cum vei fi primit? a apărut în 2017, dar s-a bucurat de succes și în 2020, de unde rezultă că preocuparea pentru integrarea într-o echipă nouă, pentru lăsarea unei bune impresii persistă. Poate că ar trebui să scriem o nouă variantă, despre onboarding-ul online.

Cam asta v-a plăcut, pe baza statisticilor furnizate de Google Analytics. Noi ne bucurăm că ne-ați citit opiniile și tare ne-ar bucura să continuăm dialogul și să ne spuneți despre ce ați vrea să scriem și în 2021, cum s-o numi și el. 😊

Photo by Damir Spanic on Unsplash